PAGINI ANTOLOGICE – Extrase din vol.”Fragmente din vremea persecutiilor”(2007)

MODELUL NOII PRIGOANE ANTI-CREŞTINE

Mai înainte de a intra în acest subiect câteva precizări
metodologice sunt necesare. Evenimentele istorice au ca scop să arate
unicitatea persoanei umane şi zădărnicia căutării împlinirii ei în
această lume. În această înţelegere putem pricepe de ce fiecărei
generaţii i-a fost dat să asiste la o schimbare majoră de „regim”, fie
sub forma încetării unei lungi „domnii”, fie sub forma schimbării de
regim sau sistem politic. În asemenea împrejurări, s-a putut
cristaliza înţeleapta vorbă românească, „schimbarea domnitorilor,
bucuria nebunilor”. În sens mai larg, împlinirea personalităţii umane,
mântuirea ei, nu vine în şi prin Istorie ci la capătul ei. Dar cele
spuse la nici un caz nu înseamnă că în existenţa sa pământească omului
i se cere să fie pasiv, detaşat, „neangajat”. Din contră.

Diversitatea uluitoare a evenimentelor istorice, „schimbările”
de care vorbeam, sunt toate ocazie, posibilitate, pentru fiecare
persoană de a alege între bine şi rău şi, astfel, putinţă de mântuire.
Formele sub care suntem chemaţi la participare sunt mereu noi şi fără
precedent şi de aceea alăturarea la bine sau la rău tot mereu va fi
fără echivoc. (De aceea este atâta de degradant să vezi oameni care
duc „lupta” contra unor forme istorice dispărute, cum ar fi cei ce
continuă să militeze împotriva unui comunism care în România nu mai
există, Slavă Domnului, de cincisprezece ani.) Probabil că cea mai
simplă cale de a nu fi părtaşi, complici, la rău este de a fi mereu
alături de victime, de cei care „pierd”, iar ca temei de gândire avem
mereu alăturarea de Tradiţie şi modelul existenţial al Neamului din
care coborâm. Cu această introducere am să mă încumet să vorbesc
despre ceea ce cred că va fi „modelul” persecuţiei anti-creştine ce ne
stă înainte.

În primul rând, trebuie să ne fie limpede că tot ce se leagă de
istoria creştinismului nu a fost vreodată marginal ori periferic. Din
prima clipă, Creştinismul a lovit în chiar inima „centrului” puterii
lumeşti, Roma, în culmea puterii Imperiului Roman şi la rându-i a fost
lovit în „centru”, Bizanţ (iconoclasmul), Rusia (bolşevism.) Iar nouă
prigoană contra Creştinismului, care este în desfăşurare, a început în
noul „centru” al puterii lumeşti, „singura” super-putere. Din cele
petrecute până astăzi putem desluşi „modelul” prigoanei.

În primul rând se caută şi, până la un punct, s-a impus o
subordonare a Bisericii faţă de dogmele „religiei” statale. Lozincile
acestei religii statale: „suntem cea mai mare naţiune ce a cunoscut-o
istoria”, „cine nu este cu noi este contra noastră”, „suntem cei mai
paşnici oameni”, etc., etc. sunt acceptate fără murmur. Mai mult,
această preponderenţă acoperă până şi grupul cel mai influent din
sistemul politic al „centrului”. Grup care devine „tabu”.

Ca exemplu. În Biserica ” Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena”
din Indp., se caută modificarea troparului de laudă al Patronilor.
Tropar care spune despre Cruce că este „lauda Creştinilor şi ruşinea
Iudeilor”. La Mânăstirea din Rv. Jct., „Prohodul” din Vinerea Mare a
fost „sanitizat”, s-au scos toate referirile privind Răstignirea şi
participarea aceloraşi pomeniţi mai sus şi asociaţi cu ruşinea. În
România, a avut loc penibila înscenare de la Tanacu (trecută în uitare
prin potopul binecuvântat ce a trezit populaţia.). Prigoana nu va fi
mai ales sub forma violenţei, a rotitului bâtei (deşi nici asta nu va
lipsi), ci mai ales prin presiuni care au de scop golirea Bisericii de
conţinut. Prin modificarea textelor scripturistice, prin
obligativitatea „includerii” şi acceptării păcatului, prin încercarea
de marginalizare. Că acest tip de acţiuni pot avea anume reuşită ne-o
arată catedralele din Europa de Apus care au devenit nişte forme fără
conţinut. Nişte monumente (de fapt ruine) „istorice”. Dar acest
„model” va da greş căci entitatea care îl animă, negativitatea pură,
nu poate şi nu vrea să înţeleagă esenţialul: că Biserica (şi prin asta
mereu înţeleg şi am înţeles pe „dreptmăritori”) nu este o instituţie
ci un trup viu având drept Cap pe Hristos, „Piatra pe care nu au
luat-o în seamă ziditorii”.

„Piatra pe care nu au luat-o în seama ziditorii, aceasta a ajuns
să fie pusă în capul unghiului. Oricine va cădea pe aceasta piatră va
fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca, 20,17-18).

CAP.I „LUCRAREA RAULUI”
________________________________________________________________________

„MODELUL” CARTAGINEZ

Oamenii din toate vremile au trăit şi confirmă să trăiască sub
iluzia că vieţile lor şi timpul istoric în care trăiesc sunt nu numai
unice şi irepetabile (lucru adevărat) dar că sunt fără precedent sub
specia modelului. Această nesăbuită semeţie are şi a avut consecinţe
foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în
bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învăţa din
trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din experienţa înaintaşilor
şi, finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa
oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi de a putea comunica în
bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Este, fără îndoială, că fiecare existenţă omenească, fiecare
neam şi fiecare societate sunt chemate să aibă un rol unic. În acelaşi
timp însă fiecare existenţă cuprinde elemente ce se pot întâlni în
alte existenţe şi cel ce va studia categorii mai mari şi cât de cât
semnificative va trebui să observe că anume „modele” sunt mereu
repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este
aproape trivial să arăt că fiecare existenţă omenească este supusă şi
repetă un ciclu biologic şi în chip necesar va „repeta” forme care au
fost şi vor continua să fie în fiinţă. Unor modele obligatorii le sunt
supuse şi societăţile omeneşti (fiecare societate omenească va
experimenta, într-un anume chip, forme care sunt comune tuturor
celorlalte societăţi omeneşti ce au preexistat-o sau o vor urma). Iar
într-o asemenea înţelegere, unele „modele” sunt potenţial pozitive,
iar altele sunt negative. Pe măsură ce categoria studiată creşte şi
devine mai cuprinzătoare, pe măsură ce amănuntul, detaliul, devine mai
puţin relevant, „modelul” se poate citi mai limpede şi are o mai mare
importanţă. Astfel este cazul „marilor” puteri, superputerilor sau,
altcum spus, al imperiilor.

Au existat mai multe „modele” imperiale în istoria omenirii, dar
dacă vom restrânge cazul la zona europo-mediteraniană ţi prin extensie
logică-la zonele care îi aparţin (America de Nord) vom vedea că două
modele au existat şi încă mai există: unul întemeiat pe extinderea
unor idei (sau principii) şi altul întemeiat pe pragmatism,
materialism, câştig imediat şi eficienţă. Cele două „modele” sunt al
Romei şi al Cartaginei.

Din capu1 locului trebuie să înţelegem că aceste modele sunt
generale şi amănuntele sau chiar formele sub care au fost şi sunt
repetate diferă. Dar esenţa lor a rămas nealterată şi la fel
nealterată a rămas concluzia spre care fiecare model duce în chip
necesar.

Cazul „modelului” roman este mai simplu şi mult mai bine cunoscut.

Roma a început ca un oraş liber, ca o societate de revoltaţi şi
în căutare de dreptate socială, juridică şi economică. În timp multe
dintre idealurile iniţiale au amorţit şi şi-au pierdut stringenţa
imediată dar în spatele detaliilor istorice ele au continuat să
dăinuie şi să răbufnească uneori cu furie. Modelul era întemeiat
pentru bine şi pentru adevăr şt oricât balast au pus peste
activităţile omeneşti, aceste idealuri nu s-au putut şterge. Iar,
finalmente, ideea romana împreună cu tradiţia iudaică au alcătuit
modelul creştin (ori „bizantin”) şi cu el „imperiul” mântuitor (care
sau a cânii acţiune depăşeşte existenţa imediată, se înscrie pe valori
duhovniceşti şi a cărui descriere ar trece cu mult peste scopul
acestui eseu).

Al doilea ,,model” (mult mai puţin luat în seamă, mult mai
„discret”, şi asta nu întâmplător) este modelul cartaginez. Întemeiată
de colonişti din Tyr şi Sidon, de către închinători ai lui Baal şi
Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat
imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un orăşel de
plugari, un sat mai mare.

Principalul obiect de export şi încă mai exact fala
comercianţilor cartaginezi şi semnul distinctiv al triumfalismului lor
era esenţa de purpură. Roşul arogant, care în chip mai puţin simbolic
se revărsa pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau.
Căci, mai ales, aceşti comercianţi erau „practici” şi eficienţi.
Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă sub forma unei arte
cât de cât semnificative şi nimic în literatură sau poezie. Dar, în
schimb, aceasta civilizaţie se lăuda prin eficienţa ei, prin
practicalitatea ei şi prin capacitatea ei de a da rezultate imediate.
Iar în acest context aceşti neguţători solemni, aceşti oameni foarte
practici aveau o relaţie specială cu zeii lor şi mai ales în privinţa
celor ce le aduceau jertfa acelor zei. Căci aceşti eficienţi aduceau
pe altarele lor sute de copii. Era aici manifestată o credinţă după
care cel care poate produce rezultate imediate şi câştig material este
necuratul, iar hrana lui ideală sunt „inocenţii”, copiii. În chip
necesar o societate întemeiată pe setea de câştig material şi al cărei
scop este „eficienţa”, o atare societate va sfârşi prin a adora, la
început pe ascuns, iar apoi pe faţa, forţele şi mijloacele care
seamănă confuzie, silnicie şi, finalmente, teroare. Formele sub care
se arăta Cartagina erau, iarăşi, nu întâmplător, exterior similare
celor romane (exista şi acolo un sistem senatorial şi consular), dar
scopul lor era invers (Atât „discreţia” cât şi starea „inversă” a
Cartaginei nu au fost întâmplătoare şi ele arată indubitabil cine era
inspiratorul sistemului. Să nu a uităm că mai mult ca orice diavolul
se vrea nevăzut şi necrezut). Acest duh necurat al Cartaginei a fost
simţit şi urât atât de către iudei, cât şi de către romani şi cred că
această ură comună a putut facilita sinteza dintre iudaism şi Roma în
forma modelului bizantin. Dar ce este de reţinut este faptul că
„modelul” cartaginez, încet, pe ascuns, a ajuns să triumfe sub
sistemul american care este culminarea şi apoteoza lui. Sistemul
american de după războiul rece a renunţat la orice fel de mască.
Eficienţa, câştigul material imediat, dispreţul pentru valorile morale
simt norma acestui sistem. Nu în formă (încă), ci în fapt. Modul
sălbatec în care America îşi foloseşte puterea militară pentru a
subjuga şi anihila centrele care-i fac opoziţie, modul deliberat în
care pregăteşte asaltul asupra ortodoxiei şi tuturor centrelor
duhovniceşti ale lumii sunt azi evidente (De la anihilarea Iranului
spiritual Ia genocidul contra neamului, sârbesc etc, etc.) Dar,
apartenenţa la modelul cartaginez al Americii de după războiul rece
este dovedită de felul în care îşi jertfeşte copiii.

În chip sistematic adolescenţi americani îşi ucid colegii în
masacre descrise de presa aservită complexului politico-militar ca
„inexplicabile”. În condiţiile în care părinţii trebuie să lucreze ca
sclavi, în condiţiile în care familia a fost şi este atacată sălbatec,
în condiţiile în care relativismul moral a devenit dogma zilei, în
condiţiile în care preşedintele S.U.A este un mincinos dovedit şi un
maniac sexual, în condiţiile în care S.U.A folosesc genocidul ca mod
de rezolvare a problemelor internaţionale, ce ar rămâne de „explicat”?
Modelul cartaginez şi închinătorii lui sunt azi în fruntea bucatelor
în singura super-putere de după „războiul rece”. Rămân însă
încredinţat că sfârşitul lor a fost scris pe zid de către o mână mai
dreaptă şi mai tare decât cele omeneşti.

MODELELE REPETITIVE ALE RĂULUI

Din cercetarea trecutului, mai îndepărtat şi mai apropiat, se
poate desprinde o constatare tulburătoare. Fiecare generaţie a avut
parte de o „schimbare” (fie ea a unei „domnii” îndelungate, fie, mai
ales în vremea din urmă, direct de „sistem”). Fiecare dintre aceste
„schimbări”, ce s-au petrecut uneori paşnic, dar cel mai adesea (şi
din nou mai ales în vremea din urmă) violent, a fost întâmpinată cu
mari nădejdi de mai bine şi întotdeauna s-au arătat la fel de rele, în
cel mâi bun caz, şi încă mai adesea mai rele decât cele ce le-au
precedat. Această constatare şi repetitivitate are o explicaţie. Lumea
aceasta, în care trăim, este o stare căzută, contaminată de rău, sub
păcat. Ea este stăpânită de puterile răului şi acestea nu pot oferi
decât o iluzie, o minciună/o fraudă, singurul rod ce îl poate zămisli
„tatăl minciunii”. Dacă ar fi să privesc doar la străbunii mei
imediaţi şi teoria de mai sus ar fi confirmată. Bunicii mei au dorit
„schimbarea” ordinii cesaro-crăieşti; le-a fost dată şi nu a fost mai
bine. Părinţii mei, ;sau oricum bună parte din generaţia lor, au dorit
o „schimbare” a condiţiilor din România Mare, le-a fost dată în chipul
cel mai brutal şi dezgustător, al bolşevismului şi, categoric, nu a
fost mai bine. Personal, mi-a fost dat să pot scăpa de oroarea
bolşevică şi apoi să fiu martor la căderea în uitare a acelui sistem
bestial. Dar, concomitent, mi-a fost dat să asist la ridicarea unei
noi ordini, a „globalismului”, promovate prin braţul înarmat al
Statelor Unite şi să văd că bine nu va fi. Personal, am înţeles că
binele nu poate fi aşteptat în această lume, aşa cum spuneam,
stăpânită de diavol; am mai înţeles că, în infinita Lui milă, Dumnezeu
nu ne va cruţa de a ne arăta zădărnicia acestei lumi, am înţeles
adâncul adevărului că „schimbarea domnitorilor este bucuria
nebunilor”. Chiar şi în aceste condiţii şi din perspectiva înţelegerii
enunţate mai sus cred că tot este de folos măcar a repeta câteva
dintre caracteristicile sistemelor răului (sau, mai exact, modelele
repetitive utilizate de sistemele care s-au dovedit unul mai rău ca
altul) care s-au succedat aşa de repede în ultima jumătate a veacului
al XX-lea şi la începutul veacului XXI. Aceste „modele” nici nu sunt
măcar multe în formă, ceea ce dovedeşte că „tatăl minciunii” este,
fundamental, prost, şi succesul acţiunilor lui se întemeiază pe
teroare şi minciună, iar de împlinit se împlineşte prin complicitatea
laşă a fiecăruia dintre noi, prin frica fără temei, care este unul din
marile păcate. Cred că această enumerare a modelelor repetitive ale
răului poate să ajute pe indivizii cărora libertatea le este dragă
măcar în a nu deveni complici ai lor (ai acestor sisteme). În Statele
Unite, asistăm la tranziţia violentă de la republică la imperiu. Un
imperiu plutocratic care urmăreşte exclusiv interesele celor maximum
1-2% care controlează peste 70% din bogăţia ţării (şi în mare măsură a
lumii) şi care şi-au aservit total complexul economico-militar. Noul
imperiu nici măcar nu mai pretinde că apără „principiile”, pe care
le-a manipulat cu atâta succes până ce a câştigat războiul „rece”. În
noile condiţii, când Statele Unite sunt şi probabil vor rămâne pentru
o vreme singura supraputere, pe faţă se practică dubla măsură
(acţiunile represive dezgustătoare ale aliaţilor SUA în Turcia,
Palestina etc. sunt îngăduite şi uneori direct încurajate, iar
acţiunile de legitimă apărare ale celor consideraţi ca potenţiali
adversari sunt atacate, la figurat şi tot mai des la propriu). Un
fenomen absolut dezolant îl reprezintă graba şi entuziasmul cu care
Statele Unite se alătură şi se aliază cu despoţi siniştri, de felul
celor din Uzbekistan, Kirghizstan, Azerbaidjan etc. Între acei tirani
sângeroşi şi cei din Coreea de Nord nu există nici un soi de
diferenţă, ei aparţin aceleiaşi categorii. Cel mai exact acest fenomen
promovat de către Statele Unite, s-ar putea defini ca „ceauşizarea”
alianţelor, însemnând alianţa cu indivizi ce nu au scump decât folosul
propriu şi slugărnicia cea mai dezgustătoare pentru patronul de
ocazie, înspăimântător este faptul că doar în asemenea „aliaţi”
Statele Unite au încredere, orice urmă de principiu îi face pe
„aliaţi” suspecţi. În primăvara lui 2002 întreaga lumea fost adusă la
uluire şi deznădejde (deocamdată neputincioasă) când George W. Bush a
declarat (în binecunoscuta lui manieră negramaticală) că Statele Unite
sunt gata să lovească nuclear regimurile ce le consideră „adverse”. În
acest context, a reapărut în forţă una dintre cele mai dezgustătoare
formulări (pe care, naivi, am considerat-o repauzată odată cu regimul
bolşevic): „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Este inutil
să ne mai întrebăm ce ar avea în comun asemenea formulare bestială cu
însăşi esenţa libertăţii. Aceasta este logica absolutismului şi când
absolutismul se instaurează demenţa este foarte aproape. Noul sistem,
al hegemoniei Statelor Unite, nu are nici un fel de ideologie, căci
materialismului vulgar, hedonismul şi un soi de religie statală de tip
şovinist nu pot constitui o ideologie. Oricum, ca trăsătură comună cu
bolşevismul poate fi notată ura viscerală, spaima furioasă îndreptată
împotriva trupurilor bisericeşti canonice, care alcătuiesc trupul
mistic al lui Iisus. Dar poate cea mai sinistră asemănare poate fi
aflată în modul în care începe să lucreze sistemul represiv, noua
„securitate”.

Sistematic „anumiţi” indivizi „dispar” în adâncurile noului
univers concentraţionist. Secretivitatea devine politică de stat, la
fel ca şi minciuna (în ianuarie 2002 ministrul de război, Donald
Rumsfeld-Eurigaster, promova de zor nevoia activării unui minister al
„intereselor strategice”, al cărui rol ar fi fost răspândirea de
neadevăruri. Ulterior, tot el a spus că a renunţat la „idee”. Oare
poate fi crezut?) Sunt înfiinţate lagăre de concentrare unde sunt
adunaţi „teroriştii”, desemnaţi ca atare mai înainte de a fi fost
aflaţi vinovaţi printr-o minimală hotărâre judecătorească). Cel mai
„celebru” între aceste lagăre este cel denumit X şi aflat în baza
militară a Statelor Unite, aflată pe pământul răpit Cubei, la
Guantanamo. Ştirile ce parvin de acolo nu fac decât să arate că el nu
este în nimic diferit de cele din infernul concentraţionist nazist ori
bolşevic.

Prizonierii nu au nici un fel de drept, sunt ţinuţi în totală
izolare, în cuşti metalice, supuşi la ameninţări, în caz de grevă a
foamei hrăniţi cu forţa etc. Uluitor este faptul că aceste acţiuni
bestiale sunt conduse prin forţele armate ale Statelor Unite şi nu
trebuie uitat că, pentru acte similare, tribunalul de la Nürenberg
(înfiinţat de către Statele Unite şi aliaţii lor!) a condamnat oameni
la spânzurătoare. Extraordinar mi s-a părut faptul că cel ce este
„comandant” al acestui lagăr (fără îndoială un hingher, generalul
brigadier de „marines” Michael Lehnert) a cerut prizonierilor să fie
„sinceri”. Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, în lucrarea lui
Jurnalul fericirii (care este cea mai completă şi convingătoare
demonstraţie împotriva totalitarismului din perspectivă creştină), în
sfaturile către un „anchetat”, insista ca acesta să mintă mereu,
continuu, fără întrerupere şi să se ferească, mai ales ca de foc de a
da curs îndemnurilor la „sinceritate”. Părintele arată că a folosi
„principii” nobile atunci când eşti confruntat cu mişei nu este dovadă
de eleganţă spirituală, ci de prostie. Principiul armelor egale se
aplică şi atunci când eşti confruntat cu răul. „Tatălui minciunii” îi
răspunzi tot cu minciună! Toate cele spuse mai sus le-am spus cu
durere şi la capătul unei cumplite dezamăgiri. Dar, în acelaşi timp,
cred că fiecare individ dornic şi iubitor de libertate trebuie să fie
realist şi suficient de generos în a accepta greşelile de gândire şi
capabil să îşi schimbe părerile dovedite false (Nu trebuie uitat că
doar imbecilii nu îşi schimbă părerile). Mai ales realist, până la a
cere imposibilul (cum iarăşi inspirat recomanda părintele Nicolae). Nu
suntem eroi, dar minimal putem să nu fim complici la rău, fiind mereu,
măcar sufleteşte, de partea victimelor şi tot minimal, putem să nu ne
facem vinovaţi de o ruşinoasă cădere, trădarea oamenilor cumsecade, a
celor care din comoditate sau laşitate stau cu gura închisă. În
acelaşi timp, eu cred cu toată tăria că Cel care L-a făcut pe om după
chipul şi asemănarea Lui, se va îndura şi în această generaţie de
lucrul mâinilor Lui.

CINE SEAMĂNĂ VÂNT…

În dimineaţa zile de 11 septembrie 2001 Statele Unite au fost
lovite brusc şi necruţător de furia celor care, pe nedrept sau pe
drept, contestă hegemonismul lor şi modul în care acest hegemonism şi
l-au exercitat în ultimii zece ani.

Nu încape îndoială că orice om întreg la minte va trebui să aibă
compasiune pentru victimele nevinovate ale acestor atacuri. Dar câteva
lucruri trebuie puse limpede pe masă, dacă nu pentru alta, atunci
pentru a face cât de cât sens din imensa suferinţă umană adusă de ziua
de 11 septembrie 2001. În primul rând, este limpede că atacul a fost
pus la cale de multă vreme şi a fost dus la îndeplinire cu o
eficacitate uluitoare.

Patru avioane civile au fost răpite în zbor şi apoi două
aeronave a fost proiectate în clădirile turn, simbol al forţei
economice a SUA, din New York („Centrul Internaţional al Comerţului”,
erau numite acele două suprastructuri), un al treilea avion a izbit
năpraznic Pentagonul (centrul puterii militare a SUA), iar al patrulea
avion a fost doborât (poate de o rachetă americană?!) în Pennsylvania
în vreme ce se îndrepta, probabil, asupra Capitoliului, centrul
politic al SUA. Cei care au dus la împlinire atacul pot fi numiţi
oricum: demenţi, fanatici, ucigaşi, dar la nici un caz nu „Iaşi”. Căci
ce formă de curaj mai mare exista decât să îţi dai viaţa pentru cauza
în care crezi? (Din nou aici nu este în discuţie dacă acea cauză este
bună ori rea).

Ceea ce a uluit din capul locului a fost ineficacitatea
monumentală a serviciilor de securitate americane. Cum este cu putinţă
ca aceste servicii, plătite cu bugete de miliarde de dolari, bugete
mai mari decât cele ale majorităţii ţărilor lumii, să nu aibă idee de
ce se punea la cale? Ce scuză vor putea invoca incompetenţii directori
ai acestor agenţii?

Dar mai gravă este întrebarea ce priveşte motivele celor ce au
dus la împlinire aceste atacuri.

Motivele stau şi se află în politica absurdă dusă de SUA în
ultimii zece ani. Hibrisul în care SUA s-au legănat trebuia să ajungă
la un sfârşit. Iluzia invincibilităţii trebuia să se gate. Trebuia să
fie limpede pentru americani că suferinţa are alt chip atunci când se
prăvale peste tine, decât atunci când o priveşti pe ecranul aparatului
de televizor şi comentată tendenţios prin CNN sau alţi eiusdem
farinae.

În ultimii zece ani, SUA au atacat, cu şi fără motiv, nenumărate
ţări mici, au umilit, supus la suferinţă, călcat în picioare legi
internaţionale şi ale omeniei. Acţiunile au contrareacţii!

Atunci când Jimmy Shea (purtătorul de cuvânt al NATO) declara ca
„ţinte legitime” şcoli şi cartiere locuite de civili ale Serbiei
probabil că nu se gândea că ceea ce merge roată, uneori, are prostul
obicei de a se întoarce tot roată.

Este greu de spus cine a stat în spatele atacurilor contra SUA
(poate Osama ben Ladin, poate veterani americani, poate
antiglobalişti, poate…), dar limpede a răzbătut că teoria
răspunsului militar „asimetric” nu este o teorie, este un fapt.
Indiferent de cantitatea de arme ce o vor fi având SUA şi aliaţii lor,
nimeni şi nimic nu va putea să oprească pe un luptător gata să îşi dea
viaţa pentru cauza în care crede!

Va fi interesant de văzut care va fi răspunsul SUA.

Cel mai probabil va fi un răspuns primitiv; lovituri militare
(fără rost şi fără urmare, în afara unor suferinţe adăugate unor
oameni oricum năpăstuiţi), dar poate că factori de decizie vor începe
să analizeze ce a dus la fiorosul (şi în fapt nemeritatul)
antiamericanism de azi. Poate cei în poziţie să schimbe lucrurile vor
înţelege că practica de dublu standard („nu faceţi ce facem noi, ci
ceea ce spunem noi”) nu este o soluţie. Poate acei factori vor
înţelege că nu poţi bombarda o ţară pentru aşa-zise crime etnice
(Serbia) şi sprijini o alta pentru abominabile crime etnice (Turcia în
războiul contra kurzilor, dar nu numai Turcia…) pe motiv că îţi este
aliată. Poate vor mai înţelege, aceiaşi factori de decizie, că nu este
firească inegalitatea socială obscenă din SUA (unde 0,5 % din cetăţeni
stăpânesc peste 90 % din avuţia celei mai bogate ţări din lume!) Poate
vor înţelege, aceiaşi factori de decizie, că cine seamănă vânt culege
furtună!

INCEPUTUL UNOR „VREMURI DE PLUMB” SI UN „PUMN DE OAMENI”

Va comunic o similitudine care imi pare inspaimantatoare. Este pur si
simplu relatarea unor fapte. Cred ca ce rezulta este ca relatarea este
in totala buna credinta si adevarata dupa cunostinta si constinta
autorului. Daca un om, un Roman, va fi convins si tot este ceva. In
presa SUA a aparut urmatoarea stire. O fata de 14 ani a alcatuit un
„site” electronic anti-razboinic. Ca”logo” a folosit chipul lui
George W. Bush strapuns de un pumnal. In urma acestui fapt, agenti ai
„serviciilor secrete” au venit la scoala unde invata, au luat-o in
vremea orelor si vreme de cateva ceasuri au terorizat-o cu intrebari,
zbierete si amenintari. Au fagaduit ca vor „reveni”. In 1963, cand
aveam 15 ani si eram elev la liceeul „I. L. Caragiale”, impreuna cu
vreo patru colegi, in vremea unei recreatii, am alcatuit o scrisoare
hazlile catre un individ pe care eu nici nu il cunosteam. Scrisoarea
era eminamente hazlie si era semnata „asociatia bosorogii
trandafirii”. Peste circa doua Saptamani , toti am fost chemati la
sediul Securitatii din strada Iorga si vreme de cinci ceasuri am fost
terorizati in chip si fel. De fapt, am scapat de arestare datorita
faptului ca in Toamna lui 1963, in Romania, incepuse „eliberarea”
detinutilor politici. Oricum, asemanarea dintre cele doua „cazuri” imi
pare fioroasa. Cu singura diferenta ca, in cazul meu, era sfarsitul
unei perioade de teroare iar in cazul tinerei fete imi pare a vesti
inceputul unei persecutii de plumb, de tip „Ceka”. Ieri „dislexicul
W.” a semnat „legi” care institutionalizeaza tortura in SUA si, mai
grav, elimina una dintre garantiile unei societati normale, „habeas
corpus”, adica dreptul de a afla – intr-o curte de judecata si din
gura unui judecator – cauza privarii de libertate. In esenta, aceste
„legi” sunt identice in forma si spirit cu „dispozitiile” naziste,
„Nacht und Nebel”, ele fac cu putinta disparitia in universul
concentrationst care va fi maine. Foarte grav, reactia publica a fost
minimala (probabil ca locuitorii SUA vor ramane in istorie ca cei mai
saraci in constinta civica). Totusi, au fost cateva glasuri, ceva
scriitori, ziaristi, comentatori TV. Un pumn de oameni. Dar acestia
sunt constiinta morala a clipei si sunt alaturi de ei orice ar fi.
Inspaimantatoare, repet, este pasivitatea populatiei cu cateva
exceptii intre care eroicul reporter al postului de televiziune MSNBC,
Keith Olberman. Este tragic ca in Romania inca sunt atata de multi
oameni care habar nu au ce se intampla in SUA, isi culeg informatia
din filme si din gura unor nemernici care mint deliberat (acei
dezgustatori primitori de „fellowships”). (Interesant: acest
„fellowship se traduce cel mai bine ca „tovarasie”; „tovarasie” cu
cine?)

#

In momentul de fata paradigma viitorei persecutii in SUA este
limpede. Intai a fost inscenarea de la 11 Septembrie, 2001, care a
fost „mitizata” si preschimbata in „crima suprema”, fata cu care orice
„raspuns” este acceptabil. Apoi a fost creat corpul represiv,
„Homeland Security Department”. Apoi a fost creat cadrul legislativ,
legalizarea torturii, anularea lui „habeas corpus” si, deci,
posibilitatea disparitiei in universul concentrationist; si apoi vor
veni lagarele de exterminare. (Modelul-pilot exista la Guantanamo Bay,
Cuba). Este de retinut asemanarea paradigmei cu cea a uciderii lui
Iisus. Arestarea Lui a fost amanta o vreme (intrebarea lui Nicodim,
„nu cumva legea noastra osandeste pe cineva mai inainte sa il
asculte?”) dar ulterior „incomodele” prevederi juridice au fost
abandonate si s-a trecut la crima brutala si de retinut, in
aclamatiile „poporului”. Cred ca toate marile fara-de-legi urmeaza un
„plan” care cel mai cutremurator a fost aratat in uciderea Fiului lui
Dumnezeu. Toate marile crime ale lumii dupa acest plan s-au inspirat
sau au fost inspirate. In uciderea Mantuitorului, vedem limpede cum
s-a cautat ignorarea, tagaduirea, calomnierea, amenintarea, eliminarea
ingradirilor legale, instigarea „poporului” si apoi crima sordida.
Nici astazi planul nu este diferit. Iar cei care s-au opus au trecut
prin frica, incredintare, persecutie si apoi biruinta in planul
vesniciei. Nu stiu ce folos practic pot avea aceste randuri. Nici
macar nu ma mai gandesc la ce este in imediata mea apropiere ci la
imprejurarea ca acum Romani de buna credinta sunt mintiti si amagiti
de indivizi fara rusine care stiu, stiu bine, care este adevarul.

SIMPTOME DE PUTREZICIUNE

Ieri, 30 Octombrie, a avut loc un incident simptomatic. In cursul unui
colocviu cu studenti, John Kerry, candidatul democrat la presedentia
SUA in 2004, a facut o serie de glume pe seama capacitatii, de fapt
incapacitatii, intelectuale a „dislexicului”. Intre altele, a sfatuit
pe studenti sa aiba o educatie solida caci „altcum va impotmoliti in
Irak”. Evident era vorba de starea in care se afla azi dislexicul.
Dar imediat mijloacele de informare si propaganda controlate de
administratie, au scos din context formularea si au prezentat-o ca o
„insulta” la adresa armatei”. (Ar trebui retinut ca John Kerry este un
veteran de razboi decorat pentru vitejie personala iar „dislexicul” si
toti colaboratorii lui nu au fost o zi in uniforma.) Dincolo de
minciuna vicioasa, acest caz infatiseaza simtome ale putreziciunii.
Este vorba de existenta „tabuurilor” la nivel socio-economic.
Existenta lucrurilor despre care „nu se vorbeste” sau, mai exact, al
caror continut este bine stiut si a caror prezentare este mereu falsa
si ca atare la nivel national. Intre aceste „tabuuri” sunt:
capacitatea (adica incapacitatea) intelectuala a membrilor armatei,
(toti stiu ca doar cei mai slab intelectual dintre tineri se
inroleaza), „democratia” americana si „virtutile” ei, „generozitatea”
americana, „justetea” politicii americane in Orientul Mijlociu etc.
Trebuie bine inteles ca intre acest gen de „tabuuri” si dogme este o
stare antitetica. Dogmele dovedesc tarie morala iar „tabuurile” sunt
simptom al putreziciunii unui sistem, regim, istoric. Iar cu aceste
lucruri in fata, trebuie inteles ce sunt alegerile din SUA de la 7
Noiembrie. Ele nu sunt reactia „poporului” impotriva razboiului si a
instaurarii totalitarismului ci expresia ciudei neputincioase a
acestui „popor” ca aceste cai -razboiul si totalitarismul- au dat
gres. Daca orice, alegerile dovedesc ca „poporul”, spalat la creier,
indobitocit, ar dori ca aceste cai blestemate sa reuseasca. Ca ele,
caile acestea blestemate, nu vor reusi este un fapt. Dar faptul ca
„poporul” ar dori ca ele sa reuseasca este simptom ca sistemul politic
este putred.

NOTE DESPRE IMPERIU

Problema principală azi este că societatea americană s-a polarizat
dramatic. Pe de o parte, sunt oamenii cât de cât educaţi şi, pe de
alta, sunt troglodiţii cărora e sunt cultivate şovinismul de cea mai
josnică formă şi frică. Dar cauza principală este ipocrizia sistemului
care refuză să discute principalele cauze ale crizei: subordonarea
politicii externe americane intereselor statului Israel (aşa cum sunt
ele percepute de către oligarhia americană!) şi diferenţa obscenă
dintre bogaţi (poate 1% din populaţie) şi săraci (restul populaţiei).
Este ca şi cum ai încerca în matematică să negi existenţa unui număr.
Probabil că societatea civilă americană îl va suporta chiar şi încă
patru ani pe Bush, dar cu cât se întârzie rezolvarea şi adresarea
problemelor majore menţionate, cu atât mai dramatică va fi criza,
soluţionarea care va veni. Bizar, unul dintre factorii foarte
discutaţi şi în care Bush a biruit a fost constituit de aşa-zisele
„valori morale”. Este dovada că aceste valori în SUA nu mai există şi
că ipocrizia şi minciuna au fost înălţate la rangul de virtuţi, căci
ele („valorile”) sunt promovate de un alcoolic şi dependent de droguri
în remisie (George W.) şi de tatăl unei lesbiene (Dick Cheney). Dar
faptul că „valorile morale” capătă importanţă în societatea americană
şi încep a fi căutate mai înseamnă ceva. Înseamnă că societatea în
întregul ei începe să simtă lipsa acestor valori şi că secularismul
sălbatic şi-a atins limita, şi-a trăit traiul. Mai devreme sau mai
târziu, societatea va afla autenticele valori morale de care are
lipsă. Vremea marilor dezvăluiri ne stă înainte.

*

În chip direct şi indirect aflu detalii despre candidaţii pe
care îi propune România la alegerile de la sfârşitul lunii, opoziţia
„democratică” (adică slugile lumii „libere”). Sunt oameni cu
credenţiale morale şi afective superficiale, dar cu un orgoliu
gigantic. În cel mai bun caz (în cel mai bun!), în relaţia cu ţara şi
(neamul românesc sunt nişte răzbunători, oameni care vor să
„plătească” (cui, cum?) nelegiuiri comise de comunişti. Cu orice
(preţ, fie el şi al distrugerii ţării. „Răzbunarea” lor este evident
(iluzorie. Răul făcut nu poate fi îndreptat după cincizeci sau şaizeci
de ani şi, oricum, un rău nu poate fi corectat printr-un alt rău. Dar
cel mai adesea sunt personaje care caută să se anine la carul
câştigătorilor. Sunt indivizi care etalează ataşament faţă de „lumea
liberă”, o lume pe care nu o cunosc, nu o înţeleg şi de care se tem.
Aceştia sunt „imbecilii utili” ai momentului. Evident că există o
„centrală”, cea a „sorţarilor”, care pregăteşte noul dezastru.
Obiectivele urmărite şi care sunt regula celor promovaţi sunt:
nimicirea Bisericii Ortodoxe sau, minimal, transformarea ei într-un
soi de „muzeu”, macularea la limita exterminării a oricărei urme de
tradiţie românească şi naţionalism românesc şi inocularea unui
sentiment de „vină” colectivă, supunerea necondiţionată către noii
stăpâni (NATO, Imperiul american, secularismul selectiv). Aceasta nu
înseamnă defel că oamenii lui Iliescu sunt atleţii binelui. Este doar
semn că în momentul de faţă românii îşi pot afla mântuirea doar
agăţându-se cu disperare de Credinţa strămoşească apărând cu orice
preţ tradiţia şi legea românească, modelul existenţial românesc,
identitatea lor cea mai intimă.

*

Ştirile din mijloacele de informare sunt tot mai tulburătoare,
dureroase, absurde. În România, sumedenie de copii sunt abandonaţi şi
trăiesc în mizerie şi la voia unor animale de pradă (între ei,
pervertiţi sexuali din „lumea liberă”), represiunile etnice şi
genocidul devin acţiuni acceptabile pentru cei care sunt de partea
celor tari.

Prizonieri răniţi sunt împuşcaţi de către soldaţii „victorioşi”,
sub ochiul aparatelor de televiziune. Oraşe sunt prefăcute în cenuşă,
copii sunt ucişi în şcoli. Crima este înălţată la rang de virtute.
Vorbele sunt răstălmăcite. „1984″ devine realitate fioroasă. Lagărele
de prizonieri (Guantanamo, Abu Ghraib) devin centre de reeducare de
tip Piteşti.

Conducătorii politici sunt sălbăticiţi şi nu mai pot şi nici nu
mai ştiu să folosească altceva decât forţa şi ameninţarea cu forţa.
Toate sunt mărturia suferinţei din lume al cărei rost nu îl putem şti
(ştim doar că pentru a nu fi complici trebuie să fim mereu, măcar
sufleteşte, de partea victimelor, a celor care pierd), dar sunt
încredinţat că suntem martori ai unui flagellum Dei, lăsat în voia lui
doar pentru a fi nimicit ulterior, după ce îşi va fi împlinit rostul
distrugător. Uluitor de actuale sunt cele spuse de către Ernst Jünger,
încă în toamna lui 1945: „necunoscând limbile vechi, mitul creştin,
dreptul roman, Biblia şi etica creştină, moraliştii francezi,
metafizica germană, poezia din întreaga lume. Pitici în ce priveşte
viaţa adevărată, goliaţi în tehnică – de aceea şi I uriaşi în critică,
în distrugere, misiune ce le revine fără ca ei să ştie. Având o
neobişnuită claritate şi precizie în toate corelaţiile cu mecanica;
diformi, degeneraţi, difuzi în tot ce priveşte frumuseţea şi
dragostea. Titani cu un singur ochi, spirite ale întunericului”.

*

Una dintre cele mai emoţionante clipe petrecute în Roma a fost
vizitarea carcerei mamertine. Aflată pe Capitoliu, „carcera mamertină”
este o temniţă sinistră săpată în stâncă, în fapt o gaură în pământ,
neagră şi umedă. Acolo erau ţinuţi cei care erau consideraţi duşmani
de moarte ai Imperiului, conducători de popoare ori mişcări cărora
Imperiul de declarase război de exterminare şi care urmau a fi
executaţi. Acolo au fost ţinuţi, în vremea lui Nero, Sfinţii Petru şi
Pavel. Despre cele îndurate aflăm veşti în Epistola a doua către
Timotei a Sfântului Pavel. Astfel aflăm că cei mai mulţi se fereau de
El. Aceasta datorită faptului că cei ţinuţi în carcera mamertină erau
consideraţi criminali de drept comun foarte periculoşi (cam la fel ca
cei ce ar fi consideraţi „duşmani” ai SUA). Tot din aceeaşi epistolă
desluşim de ce Sfântul Pavel îşi cerea „mantaua” uitată la Troia. În
carceră, bătrân şi bolnav, el nu se putea încălzi şi mai ales nu putea
să se apere de umezeala permanentă. Iar aici şi în legătură cu aceasta
se poate face următoarea observaţie. S-a tot repetat că Imperiul Roman
a fost doborât de creştinism. Este o afirmaţie falsă şi superficială.
În toate epistolele lor, Apostolii au îndemnat la supunere civică. În
fapt, a fost vorba de cu totul altceva.

Creştinii au fost acuzaţi de la bun început de cele mai absurde
lucruri cu putinţă. Instigarea contra lor a fost începută şi menţinută
de conducerea iudaismului rabinic. Despre acest fapt ne vorbesc
Faptele Apostolilor, Eusebius în Istoria Bisericii şi Josephus
Flavius.

„Secta” nazarinenilor (cum erau numiţi de către iudaismul
rabinic creştinii) era acuzată de cele mai absurde lucruri: îndemn la
răscoală, nesupunere, canibalism etc. Sfântul Pavel este numit
„fruntaş” şi agitator (asupra pericolului pe care o asemenea atitudine
nebună o reprezenta, avertiza însuşi Gămăliei, cea mai ele seamă
autoritate scolastică a iudaismului rabinic a vremii (Faptele
Apostolilor, 24: „Şi acum vă zic vouă: nu vă legaţi de oamenii aceştia
şi lăsaţi-i în pace, căci clacă această hotărâre sau lucrul acesta
este de la oameni se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu nu veţi
putea să îl nimiciţi; ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva
lui Dumnezeu”). Cu mare greutate autorităţile romane au putut fi
convinse să înceapă persecuţia contra creştinilor. Iniţial, romanii nu
înţelegeau ce li se cere şi de ce. După ce a început persecuţia, clin
trufia nebună a puterii, Imperiul nu a mai dat înapoi, nu a putut
recunoaşte că face o greşeală. În aceste condiţii creştinismul, mai
degrabă indirect, prin contrast, a expus defectele sistemice ale
Imperiului, contradicţiile lui interne. Iar apoi iuţirea prigoanei
contra unor oameni care erau recunoscuţi pentru buna purtare a
schimbat opinia publică în favoarea lor şi împotriva autorităţilor.
Persecuţiile au avut un efect contrar pentru Imperiu. Autoritatea lui
morală s-a prăbuşit, cultul oficial a ajuns de batjocură, şi hidoşenia
aparatului represiv a condamnat Imperiul la moarte în ruşine. Este
aproape cu neputinţă să nu se observe asemănările cu războiul contra
„terorismului”, esenţa „Patriotic Act” şi „Homeland Security”.
Adevărul că „aceloraşi mijloace se supun toate câte există” se vădeşte
necruţător.

*

Tot mai limpede rezultă că administraţia dislexicului urmăreşte
distrugerea societăţii civile, a „autonomiilor” în SUA. Simptomele
sunt clare şi ele devin acţiuni masive. în aceste împrejurări, tăcerea
celor care înţeleg devine trădare şi complicitate. Este semnul
sistemelor decadente: domnia proştilor, năvala celor mârşavi, trădarea
oamenilor cumsecade. Între semne numesc: asaltul contra Bisericii
Romano-Catolice (multitudinea „proceselor” contra unor preoţi acuzaţi
pe baza unor „mărturii” ale unor indivizi care îşi „redescoperă”
memoria după douăzeci-treizeci de ani într-o societate care pe tară
promovează promiscuitatea este de râs. Ce nu este de râs este tăcerea
laşă a Episcopatului american). Efortul descins de a înlătura
autonomia universitară. Un profesor din Colorado, Ward Churchill, şef
al departamentului de etnografie de la Universitatea Colorado, este
acuzat de „antiamericanism”. El a declarat într-un eseu că acţiunea de
la 11 septembrie a fost o contrareacţie („Cine seamănă vânt, culege
furtună”), că funcţionarii din cele două clădiri erau tehnocraţi ce
promovau sistemul american, zicea el, „mici Eichmani”, şi că cei ce au
atacat, indiferent ce vom crede despre ei, au fost viteji. Se caută
înlăturarea acelui profesor ca „instigator la ură” (?!) (Profesorul
este apărat de asociaţia studenţilor, dar este acuzat de către
minuscula celulă a studenţilor republicani avându-l preşedinte pe un
anume Iashua Leibowitz). În fapt, se caută distrugerea libertăţii
academice şi crearea de precedent pentru eliminarea tuturor
„autonomiilor” care alcătuiesc o societate civilă. Evident că
rezultatul va fi decăderea nivelului academic şi instaurarea
mediocrităţii degradante, semnul tiraniilor putrede. În acelaşi timp,
tot mai deschisa promovare a lagărelor des concentrare are ca scop să
înspăimânte o populaţie oricum predispusă la laşitate şi conţinând
prea multe suflete de cuţitari.

*

Citesc pe Internet fragmente din lucrarea în trei volume a lui
Marcel Petrişor despre Fortul 13 (detenţia despre exterminare de la
Jilava) şi alte lucrări despre „reeducare”. Oroarea întrece orice
închipuire. Ce mă întreb este de ce acei deţinuţi nu au fost
exterminaţi în loc să fie chinuiţi ani şi ani de zile şi, în final,
măcar unii, să supravieţuiască? Singura explicaţie este că ceea ce se
întâmplă acolo ţine de (cum spune părintele Calciu) „meta-istorie .
Este posibil ca necuratului să îi fi fost dată o nouă „îngăduinţă ,
mai mare decât cea dată în cazul lui Iov. În această înţelegere putem
simţi grăbirea „timpului” şi faptul că aceia care s-au regăsit dintre
„reeducaţi” ţin tipologic de lacrimile Sfântului Petru, iar aceia prin
care s-a făcut „reeducarea” ţin de tipul lui Iuda.

Lectura amintită atrage atenţia asemănării dintre Piteşti şi,
Guantanamo. La Guantanamo diferă gradul de perfecţionare şi
igienizarea.

*

Confruntarea „conspiratorilor” (masoni şi eiudesm farinae) este
în fond simplu de făcut. Argumentele lor, nefiind reale, sunt lesne de
doborât. Problema ţine de fermitatea morală individuală.

„Conspiratorii” sunt mereu în grup şi întotdeauna controlează
lumea căzută economic, social, militar, formele dominante culturale,
întotdeauna mijloacele de informare şi manevrare a opiniei publice. În
acelaşi timp ei construiesc, stabilesc „tabuuri” (în SUA, interdicţia
menţionării rolului statului Israel în politica externă americană; în
România, decretarea rolului „pozitiv” al cuceririi romane etc): Din
comoditate, laşitate, stare „căldicică”, cei ce doresc să-i înfrunte
nu lovesc frontal în acestei ( tabuuri absurde, păstrează argumentaţia
în limite stabilite de „conspiratori” şi astfel pierd confruntarea de
idei (şi încă mai rău, sfârşesc prin a fi compromişi). Cei care sparg
tabuurile sunt decretaţi, iniţial, anormali, apoi sunt izolaţi social
şi economici sau penal. Dar a unora ca aceştia a fost şi va fi
biruinţa finală.

*

În momentul in care în lume au loc crime odioase care
întotdeauna înseamnă asaltul asupra demnităţii umane (de regulă în
numele unei „idei”), toţi şi fiecare suntem părtaşi, într-un fel ori
altui. Izolarea, indiferenţa nu mai sunt cu putinţă. Ne aflăm într-o
bătălie de încercuire şi trebuie să ne facem manifestată prezenţa,
partea de care ne aflăm. Minimal, pentru a nu fi complici la rău,
trebuie să fim, măcar sufleteşte, de partea victimelor, a celor care
„pierd”.

Sfântul Nicolae Velimirovici arată limpede imposibilitatea’ şi
contradicţia între a fi, concomitent, ateu şi uman. Ateismul înjoseşte
condiţia umană şi, mai mult, face cu putinţă acţiunile inumane. La fel
stau lucrurile şi în ce priveşte „fastul” Bisericii şi nevoile
săracilor. „Fastul” Bisericii ajută la depăşirea stării lumeşti şi
îndeamnă la dragostea de aproapele şi de cel în nevoie, cel sărac. În
contrast, ateul nu va respecta nimic şi, finalmente, Dumnezeu îl va
zdrobi.

UN SIMPTOM DUHOVNICESC

Am revenit in SUA dupa un zbor lung si epuizant (incarcat de „detalii”
umilitoare spiritual, de fapt o adevarata cascada a coborarii in
negativitate, pe masura ce inaintam spre „Vest”, in fond, la propriu
si figurat, spre „apus”). Acest drum scurt in Romania a avut un singur
rost. Sa ma asigur ca ceea ce are importanta este „in loc”. Nu sunt
multe lucrurile si locurile vazute dar iarasi stiu ca Nera curge
limpede, ca padurea de sub Semenic sta in picioare si cimitirul
(„mortaria”) din coasta Casei Boldea ma asteapta primitoare. La
revenirea in SUA am zburat de la Amsterdam la Detroit. La Amsterdam,
inainte de imbarcare, a fost un control suplimentar. In esenta fara
rost, caci sunt lucruri care nu pot fi evitate sau inlaturate prin
sicane „administrative”. Oricum in acest caz era vorba de eliminarea
din bagajele de mana/cabina a tot ce era lichid sau semilichid. Cu
exceptia laptelui de mama sau a laptelui pentru sugari pe care insa
mamele trebuiau sa il „guste” in fata controlorului. (Umilinta
degradanta este de cosmar). Dar acele „lichide si semilichide”, in
covarsitoarea majoritate, erau mici sticlute de parfum, pasta de
dinti, deodorant si asemenea. Si aici, cred, am vazut un simptom si o
fatza. Va amintiti de superba formulare liturgica, „miros de buna
mireasma duhovniceasca”. Este limpede ca acelei stari ii corespunde
una de rea mireasma duhovniceasca, in chip necesar asociata cu
necuratul. (De altcum se spune ca iadul este caracterizat si de o
infinita putoare.) Eliminarea articolelor de igiena personala imi pare
ca arata fara tagada ce sta in spatele conflictelor carora le suntem
martori. Nici nu este vorba de cine ar fi „bun” si cine ar fi „rau”.
Este strict vorba de faptul ca toti se afla in duhoare duhovniceasca.
Dumnezeu sa ne apere de rau!

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM!

Prin cuvintele de mai sus („am spus şi mi-am mântuit sufletul”)
latinii afirmau câteva lucruri. În primul rând că vorbele, cuvintele,
nu sunt simple simboluri, ci adevăruri care aduc în fiinţă ceva. Mai
afirmau aceleaşi cuvinte că statornicia în cuvânt, deci în adevăr,
care are stare existenţială spre deosebire de minciună, este
mântuitoare de suflet. De fapt, încă şi mai frumos spunea toate
acestea Sfântul Apostol Pavel în Corinteni II, 4, 13: „Crezut-am,
pentru aceea am şi grăit”. Nu există formulare mai frumoasă spre a
stabili legătura obligatorie între fiinţa umană şi cuvântul ce îl
rosteşte, nu există formulare care mai limpede să arate că
nerespectarea acestei legături ne aruncă în nefiinţă, în moarte
spirituală.

Probabil că nicicând sau, oricum, în puţine împrejurări istorice
acest adevăr nu a fost mai de actualitate şi mai necesar (noiembrie
2001).

Ceea ce se întâmplă în lume este tragic şi înspăimântător deopotrivă.

Statele Unite, puterea cea mai mare pe care istoria lumii a
cunoscut-o, au ales să umble pe calea brutalităţii fără discriminare,
a cruzimii degradante, a cinismului demonic. Afganistanul şi
locuitorii lui sunt consideraţi, în totalitate, ca pierderi colaterale
(exact ca Irak-ul, Serbia etc, cu câţiva ani mai înainte). În plus,
societatea civilă americană, care în chip eroic a menţinut libertăţi
şi drepturi în lupta cu un sistem eminamente plutocratic, este pusă cu
botul pe labe prin lozinci în spatele cărora se promulgă legi ce vor
sfârşi prin a transforma ţara într-un stat poliţist. Căci ce alta pot
însemna tribunalele militare secrete, ascultarea convorbirilor
telefonice şi interceptarea, supravegherea corespondenţei normale ori
electronice, arestările arbitrare, bunul plac al poliţiei şi
securităţii (i. e. CIA, FBI et. comp.)? De fapt, de-ar fi să rezumăm,
trei sunt fenomenele ce caracterizează cele ce se întâmplă azi în SUA:
invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor şi a ticăloşilor,
trădarea oamenilor cumsecade (Trădare ce se efectuează prin tăcere
complice, frică de a spune ce gândeşti, alăturarea la gloata fără
minte). În aceste împrejurări, aceia dintre condeieri şi oameni ce
slujesc mijloacele de informare, care în chip deliberat au ales să
mintă, să slujească răului sunt poate chiar mai vinovaţi moralmente
decât cei care înfăptuiesc crime (În acest context cu nespusă ruşine
trebuie să spun că un român, ceva scribălaş la ziarul Evenimentul
Zilei, a întrecut prin linguşeală şi lichelism moral aproape pe toţi
mulţii concurenţi ce îi are în acest domeniu). Aş vrea să fiu foarte
clar înţeles. Nu suntem eroi, nu suntem personalităţi ce pot înfăptui
schimbări gigantice, dar suntem oameni şi ar trebui să facem ceva
pentru a merita să fim în această condiţie. Acest ceva este, în fond,
la îndemâna oricui. În orice împrejurare, măcar sufleteşte, să fim de
partea victimelor şi, dacă nu avem îndrăzneala de a spune adevărul,
măcar să nu minţim deliberat. Căci în aceasta constă vina
propagandiştilor. În chip voit ei au ales să mintă şi este mereu
cutremurător atunci când afli că în spatele spuselor lor s-a aflat
mereu doar voinţa de a nu spune adevărul. Aceşti oameni nu cunosc
ideea de ruşine morală, obrazul lor poate fi înroşit doar de palme,
iar atunci când puternicii zilei se schimbă ei vor trece, instantaneu,
de partea celor ce vor fi fiind în fruntea bucatelor.

În momentul de faţă alipirea de adevăr înseamnă poate ultima
şansă de a ne păstra condiţia umană, de a nu coborî într-o beznă atât
de înfricoşătoare că nici nu este bine să ne gândim la ea. Este ceasul
al 12-lea, ar trebui să ne adunăm, ar trebui să ne aducem aminte că
secularismul, care părea de neînfrânt a căzut doar cu două mii de ani
în urmă, atunci când 12 pescari au îndrăznit să spună ce era de spus:
„Crezut-am, pentru aceea am şi grăit”.

CAP.II.NOUA”MANTRA”SI „MARGINEA IMPERIULUI”
__________________________________________________________________________
NOUA „MANTRA”-DIN NOU DESPRE GLOBALIZARE

Incepand cu veacul al XIX-lea gandirea sociala „imperialista” a fost
obsedata cu importanta „sistemului”. „Globalismul” a preschimbat
aceasta obsesie intr-o mantra. Au aparut scoli de gandire sociologica
incercand sa acrediteze ideea ca „persoana”, „omul” nu au importanta
in structura sociala ci „sistemul”. Evident aceasta „gandire” se afla
in stare antitetica tuturor conceptelor sociale crestine si
traditionaliste, care vad ca punct central „omul” in organica relatie
cu Dumneze cu locul unde a fost asezat si randuielile vesnice. In
acest context ramane un fapt ca „omul romanesc” a dainuit si s-a
mentinu in afara si de impotriva „sistemelor”. Prin urmare, pentru a
distruge acest „om romanesc”, in tot ce are el semnificativ, este
nevoie sa il subordonezi unui „sistem”, sa il „integrezi”. In
constinta colectiva romanesca a ramas convingere ferma ca
personalitatile care au aratat acest lucru mai lamurit au fost
Eminescu si Caragiale. Primul aratand ca „omul romanesc” tine de „rau
si ram”, iar al doilea batjocorind, la limita ridiculizarii
zdrobitoare, situatia persoanei subordonate sistemului, oricare va fi
fost acel sistem. Actualul regim din Romania si cei care il slujesc
(regim total subordonat „globalismului” demonic) stiu aceste lucruri
si din aceasta pricina cauta sa diminueze importanta lui Eminescu si
Caragiale sau, de va fi cu putinta, sa o elimine. Aceasta conceptie
satanica sta in spatele ofensivei impotriva simbolurilor romanesti,
ofensiva careia ii suntem martori si careia trebuie sa i ne opunem.
22 Iunie 2006

„IDEOLOGIA DESCURAJĂRII”; UN SIMPTOM

Conflictul vremii noastre este cel dintre „neamuri” – realităţi
istorice şi spirituale indivizibile şi indestructibile – şi
„globalismul” demonic, viziunea pulverizării în lipsă de semnificaţie.
Fiecare ţară şi neam au de înfruntat acest conflict într-o manieră
specifică, deoarece trăim în timp istoric, real. În România lupta
contra „neamului” se dă prin „ideologia descurajării”.

Aceasta „ideologie”, în fond, este şi simplă şi simplistă. Ea caută să
denigreze , sau măcar să relativizeze, toate şi fiecare dintre
valorile româneşti, de la evenimente şi personalităţi istorice la
figuri şi personaje mitice, de la Ştefan cel Mare şi Eminescu la
Ileana Cosânzeana si Făt Frumos. În esenţă, lupta se dă împotriva
„modelului existenţial românesc”, a înţelegerii româneşti a rostului
vieţii, a diferenţei dintre „bine” şi „rău”. Această luptă are un
scop sinistru.

Surparea identităţii naţionale, a valorilor care susţin această
identitate, reprezintă pasul decisiv în doborârea credinţei în rostul
istoric al unui Neam. Iar după ce această încredere ar fi doborâtă,
trecerea sub ocupaţie străină, fizică şi morală, ar fi un pas prea
lesne de făcut. Promovarea acestei „ideologii a descurajării” este
rostul actualelor administraţii din România. Un simptom al modului de
acţiune – „modus operandi” – al acestei ideologii l-am văzut la
începutul lui Martie, 2006.

Într-un interviu, Horia Roman Patapievici, o figură dubioasă a noilor
conducători din România şi care are „meritul”, de neinvidiat, de a
fi autorul unora dintre cele mai obscene insulte la adresa Neamului
Românesc şi care, în chip sfidător, a fost instalat ca „Preşedinte”
al Institutului Român de Cultură, a prezentat un „program” de lucru
cu „diaspora” românească . Un program absolut jalnic.

Horia Roman Patapievici (secondat, şi poate direct conciliat, de
către, întotdeauna prezentul, Vladimir „Tismeneanul”) afirmă că se
trudeşte să organizeze un soi de conferinţă a circa douăzeci de
profesori de limba română de pe la felurite Universităţi din SUA. HRP
mărturisea că, după credinţa lui, acei oameni ar reprezenta şi
„diaspora” românescă din SUA şi că tot ei ar avea putinţa să schimbe
„imaginea” României după placul administraţiei pe care el (HRP) o
reprezintă. În fond, el (HRP) nu făcea decât să înfăţişeze o
cutremurătoare sărăcie de gândire şi imaginaţie.

„Imaginea” României în SUA o fac faptele şi performanţele româneşti
iar cei care pot face o diferenţă de prezentare nu sunt douăzeci de
profesori ci cele câteva sute de mii de Români – Americani, parte a
naţiunii americane şi păstrători ai „modelului existenţial românesc”.
Aceştia sunt cei care, americani fiind, continuă să „trăiască”
româneşte. Nu în formă, ci în duh. Ceea ce HRP nu poate înţelege este
împrejurarea că acest duh de trăire nu poate fi nici schimbat şi nici
„influenţat” prin decizii şi încă mai puţin prin „ideologia
descurajării”, a insultei programate a tuturor valorilor romaneşti.
Pentru Românii – Americani renunţarea la „modelul existenţial românesc
„este cu neputinţă de făcut, ar echivala cu sinuciderea morală,
spirituală şi fizică.

Iar sărăcia de imaginaţie HRP şi-o etalează prin absurda reluare a
unor tactici folosite de regimul de ocupaţie comunist al României.

La fel ca şi actualul regim (care în esenţă îi este odraslă
spirituală) cel comunist credea că douăzeci, treizeci de mercenari
pot modela comportamentul Românilor-Americani. Dar aşa cum lozincile
comuniste au fost înlăturate cu scârbă la fel şi ideologia
descurajării va fi înlăturată cu scârbă de către Românii – Americani.
Viaţa lor se află sub un semn veşnic, cu un trecut practic fără
început şi care viaţă nu va putea fi schimbată de administraţii
vremelnice reprezentate, fără glorie, prin indivizi de felul lui
Horia Roman Patapievici.

„IDEOLOGIA DESCURAJARII” SI „A TREIA EUROPA”

In batalia dusa impotriva ideeii de Neam, ca realitate istorica dar
mai ales spirituala, „ideologia descurajarii”, a pulverizarii si
distorsionarii, utilizeaza un nou concept, cel de a „treia Europa”.
Aceasta actiune face parte din razboiul civil continuu si, inca mai
exact, din uzurparea continua. Actiunea de distrugere a starilor
traditionale si „persoanei”. Caci in vremea uzurparilor nu este
acceptata decat unanimitatea si manifestarea „persoanei” si
individualitatii sunt dintre cele mai emotionante forme de manifestare
ale curajului, sanctionata, in cel mai bun caz, cu izolarea si inca
mai adesea cu nimicirea fizica. Folosind nostalgii, ecouri, snobism,
sentimentalism ieftin si minciuna, este promovat, ca spatiu ideal, un
„centru” al Europei, care promovare, in fapt, nu are alt scop decat de
a faramita si Neamul Romanesc si spatiul istoric romanesc. In fond
acest concept tine de uzurparea continua care, in timp istoric, nu
este alta decat reflectarea planului de uzurpare ontologic al
necuratului. Iar specific aceasta uzurpare este legata de „imperiu”.
In intelesul simplu „imperiul” a insemnat stradania catre unitatea
simpla, indivizibila, pe taram politic. Dar treptata, prin uzurpari
succesive, el a ajuns in stare jalnica, prin lucrarea celor osanditi
la vesnica ratacire si a oamenilor rai. In termeni imediati „imperiul”
a fost redus la posesiunile din a doua jumatate a vecului al XIX-lea
ale Casei de Habsburg. Acest spatiu este azi idealizat, de catre
atletii „ideologiei descurajarii”, ca fiind a „treia Europa”. Scopul
este rudimentar si urmareste a lovi in realitati simple si
indivizibile, Neamurile si in acest caz, Neamul Romanesc. Ceea ce
vedem este o vicleana si neputincioasa indraznire de a promova nu a
„treia Europa” ci cea de a „treia ispita”, iluzia (caci doar nalucire
este ce poate oferi necuratul si slujitorii sai) slavei acestei lumi.
Aceste neputincioase indrazniri se vor dovedi insa doar caile prin
care virtutile „ramasitei pastrate prin Har” se vor arata triumfator
in timpul istoric pe care il traim.

„SISTEMA DIAVOLULUI”
Ce cred :Citesc textele trimise,despre pericolul stangii europene .In
general, cunosc acest gen de comentarii si de regula nu le dau nici
un soi de atentie. Sunt forme care se tot reiau,aceleasi „mesaje” in
haine diferite.
Dar ,de fapt, sunt acelasi scop imbracat in doua haine;ceeace se
numeste in sistemele de ancheta,de cand lumea, „politistul „bun” si
politistul „rau””. De fapt ,amandoi sunt niste javre care servesc
acelasi scop.
Genul acesta de comentarii, intesat de „citate” trunchiate si folosind
limbaj „aulic”, au de scop sa descurajeze.Este „sistema” diavolului.
Nu vi se intampla prea adesea si, mai cu seama, in orele de dupa
primul somn,sa fiti haituit de ganduri bizare care sunt cand
„frumoase” si cand „rele”? Este necuratul care cauta sa ne arunce in
„accezie” ,in neactiune.”Ce sa ne mai zbatem ca tot degeaba! Totul
este pierdut! Sunt atata de tari!”
Apa de ploaie este asta.
Romanii au un trecut foarte vechi si verificat. Se intemeiaza pe o
experienta care nu da gres;au trecut prin clipe nespus de grele si
vor trece si prin „Piata Comuna”(care nici macar nu este raul cel mai
mare cu putinta).Apa trece si pietrele raman.Iar mai mult decat asta
nu ne vor invata „eseurile” unor amorali care si atunci cand spun
lucruri adevarate o fac tot din oportunism.
SUS INIMA !

” JIGODIA”

Orice asemănare cu situaţii şi persoane reale este întâmplătoare.

Aspectul fizic al „Jigodiei” este penibil. Un trup coşcovit, aplecat,
unsuros şi urduros, ochii verzi spălăciţi, mici şi uricioşi, o mustaţă
jerpelită şi un miros neplăcut. Voce mieroasă, miorlăită şi falsă
până la durere. De mic aflat sub călcâi s-a învăţat fără şira spinării
şi a îndrăgit starea până la voluptate. Este hibrid de moluscă şi
şobolan. Singur, fără prieteni, ocolit de toţi, nu cu dispreţ ci cu
scârbă, nu a învăţat nimic şi nu a uitat nimic, niciodată. S-a dedicat
cu patimă viciului solitar, fiind un înverşunat privitor pe gaura
cheii. Ulterior, foarte târziu, prea târziu, s-a însurat, pentru două
săptămâni. Suficientă vreme ca „secretul” lui, faptul că ascunde în
trupul său bicisnic un suflet de slujnică în călduri aşteptând în
spatele cazărmilor, să fie dat în vileag. Nu a iubit niciodată pe
nimeni, nu s-a încrezut în nimeni, nu a vorbit pe nimeni de bine. Pe
cei care l-au ajutat i-a urât şi considerat proşti. Existenţa lui a
fost o permanentă dedublare. Las, dincolo de orice limită, a trăit
mereu ascuns într-o gaură rău mirositoare. Acolo „jigodia”, vreme de
zeci de ani şi-a amintit de toate detaliile penibilei lui existenţe;
de toate jignirile, frustrările, neputinţele. Toate aceste detalii
le-a cocoloşit cu răutate de famen şi le-a aţâţat cu imaginaţia lui de
„peeping Tom”. În culcuşul său putred a închipuit răzbunări, care erau
pe măsura neputinţei lui fizice şi mentale. Răzbunări care, cel mai
adesea, nici nu erau băgate în seamă şi se consumau tot în sufletul
schilod al „jigodiei” sau, încă mai exact, se întorceau asupra lui.
Colecţionar de zvonuri şi informaţii după ureche, „jigodia” ajungea să
se închipuie „învăţat”. Dar, impotent nu numai fizic ci şi
intelectual, nu putea zămisli nimic alta decât bale, otravă şi
stârpiciune. Singur, dezgustător, ocolit cu scârbă, „jigodia” geme
pustiu. Întreaga lui existenţă are aninat pe catarg semnul zero.
Întreaga lui existenţă este un monument închinat inutilului,
pustiului, urâciunii.

RELAŢIILE DINTRE „DIASPORA” ŞI „ŢARA VECHE”; O OPINIE

Cu puţină vreme în urmă Andrei Pleşu a publicat o notă
intitulată „Românul în Străinătate.” În esenţă autorul simplifică şi
expediază o problemă istorică-socială-culturală-economică în câteva
rânduri. Mai grav, selectând câteva excepţii sau situaţii aberante,
acelaşi autor trage concluzii despre un fenomen străvechi şi care a
devenit din nou de enormă actualitate în zilele pe care le trăim.
Aceste câteva rânduri dovedesc caracter „cazon” şi complexe
psihologice ce ar trebui adresate de profesionişti. În acelaşi timp
entuziasmul cu care autorul vorbeşte despre concepte, noţiuni şi stări
pe care nu le cunoaşte este, până la un punct, înduioşător.

În esenţă autorul susţine (corect) că Românul „desţărat”
trăieşte între două lumi. Dar, mai apoi, acelaşi autor, cu o candoare
efectiv demnă de o cauză mai bună, se avântă în a demonstra că acelaşi
Român este un „pierdut,” şi în ţara „veche” şi în ţara „nouă.” Acest
„Român în Străinătate” ar fi un nefericit mâncat de ambiţii şi orgolii
pe care nu şi le poate împlini, „antibalcanic,” „acasă” şi
„pravoslavnic” (nici nu era de aşteptat ca un „deja” şi simplu Andrei
Pleşu nu ştie despre ce vorbeşte şi, mai rău, mută stările lui
psihologice obscure asupra unui grup despre care nu are habar.
Autorul, superficialului eseu în discuţie, nu face efortul de a
încerca măcar să înţeleagă că în discuţie sunt două atitudini, cea a
„Românului în Străinătate” dar şi a „Românului rămas acasă” şi, din
această cauză, el (autorul) atribuie complexe ale unora altora şi
invers. Andrei Pleşu nu înţelege că „Românul în Străinătate” în chip
necesar este mai complex şi deci, dacă nu prin alta atunci prin
experienţa vieţii, mai ştiutor despre „ale lumii,” bune şi rele,
comparat cu „Românul rămas acasă.” Iar împrejurarea că autorul eseului
îşi îngăduie să tragă concluzii întemeiat pe excepţii (chiar şi acelea
rău şi incomplet înţelese) dovedeşte diletantism, şi asta în cel mai
bun caz.

Fenomenul „diaspora” este străvechi. (Amintesc că învăţaţii
Poporului Evreu, probabil cei mai adânc cunoscători ai stării de
„exil,” au dedicat un întreg volum al „Talmudului” analizării
fenomenelor, conceptelor şi stărilor de, „exil,” „exilat,” „diaspora,”
„membru al diaspora” [metec]. Acest volum se şi intitulează, „Galut,”
[Exil]). El (fenomenul) a fost întâlnit din antichitate şi apoi mereu
până în zilele noastre. Iar astăzi, „globalismul” i-a dat o amploare
efectiv fără precedent. Zeci de milioane de oameni, se mută dintr-o
parte în alta a lumii în căutarea de oportunităţi. Configuraţia unor
continente se schimbă şi „cazul” SUA este poate cel mai ilustrativ.
Mutarea unui număr tot mai mare de sud-americani la nord de Rio Grande
schimbă total SUA.

Aceşti oameni nu mai sunt separaţi sufleteşte de Neamul din care
provin, sunt separaţi de distanţă şi de circumstanţele imediate ale
traiului. În plus aceşti oameni dobândesc o mai largă şi fără îndoială
mai corectă înţelegere asupra complexităţii lumii în care trăim, in
ansamblu şi în detaliu. Ca observaţie generală este de subliniat că în
majoritatea covârşitoare membrii „diaspora” reprezintă un beneficiu
pentru Neamul din care provin.

În condiţii adverse ei dovedesc că sunt competitivi şi egal
capabili să înfrunte rigorile societăţilor celor mai înaintate şi în
plus, contribuie substanţial la susţinerea economiei ţării din care a
plecat. Membrii „diaspora” demonstrează în mod absolut eroic felul în
care valorile perene ale unui Neam pot fi şi sunt menţinute în lume,
atunci când cei care le profesează cred în ele şi nu le consideră
decor. Membrii „diaspora” cu dispreţ au condamnat aventurile „elitei
de mahala” din România, dezgustătoarele încercări de „relativizare” a
valorilor româneşti şi de insulta a personalităţilor şi simbolurilor
româneşti, de la Eminescu la Ştefan cel Mare şi de la Făt Frumos la
Ileana Cosânzeana.

Aşezămintele româneşti din lumea largă şi mai ales locaşurile
lor de închinăciune mărturisesc despre respect şi încăpăţânare în
tradiţie, exprimă modul în care se poate trăi româneşti departe de
România. Mai mult, pentru segmentul semnificativ al „diaspora,” „ţara
veche” devine o realitate care atârnă între lumea văzută şi cea
nevăzută, un tărâm miraculos care poate fi atins doar prin dragoste.

Andrei Pleşu nu poate înţelege că „modelul existenţial
românesc,” înţelegerea românească a diferenţei dintre bine şi rău,
este o stare indivizibilă şi indestructibilă care se ţine cu jertfă şi
cu emoţionantă credinţă.

Excepţiile la care se referă Andrei Pleşu nu au legătură cu
„diaspora,” au legătură cu psihologia „elitei de mahala,” cu acei
intelectuali români care sunt mereu gata să îşi schimbe culoarea şi
convingerea, la voia stăpânitorului vremelnic. Între membrii
„diaspora” sunt oameni de nimica dar ei sunt din aceiaşi categorie cu
cei care azi insultă simbolurile româneşti, scriu blasfemii, de felul
„Evangheliştilor” (Alina Pippidi-Mugiu (sic!) sau laudă nătângele
obscenităţi anti-naţionale ale unui Horia Roman Patapievici. Oameni de
nimica sunt şi în rândurile „diaspora”, dar Doamne, cu cât mai mulţi
sunt ei între cei ai intelectualităţii româneşti vândute, cea care
promovează „ideologia destrămării”!

Pentru cei care fac din „diaspora” o stare specială există o
singură dimensiune definitorie. În ce priveşte relaţia cu valorile
Neamului din care se trag, a dragostei necondiţionate pentru, Ţară,
Neam şi Biserică.

UN „GEN NEDETERMINAT”

In urma cu cateva zile am primit un articol semnat de Dorin Tudoran si
publicat in „Ziua”. Dorin Tudoran apartine unui gen nedeterminat, a
carui cautare se dovedeste un exercitiu in inutilitate. Inevitabil
cele ce ies din condeiul sau sunt consistente cu aceasta ambiguitate.
In articolul pomenit, „nedeterminatul” afla de bine sa atace brutal un
numar de creatori romani care azi stau pentru valorile perene
romanesti. Cred ca Dorin Tudoran poate scrie ce vrea dar la fel cred
ca prostia nu poate fi considerata virtute. Vina ce o afla Tudoran
acestor oameni este ca in urma cu douazeci, treizeci de ani ar fi
scris in presa Romaniei comuniste (alta nu exista). In contrast
„nedeterminatul” afla de bine sa se vaicare despre „suferintele” lui
din aceeasi vreme. Foarte convenient, el uita sa mentioneze
colaborarea cu cenaclul „Flacara” al lui Paunescu, premiile literare
luate prin diligentele lui Nicu Ceausescu, drumurile prin „excursii de
studii” in Occident, membria de partid. Dar si lipsa de memorie este o
parte a conditiei umane. Ce este insa de neiertat este faptul ca acest
personaj patetic, care, in anii comunismului, ar fi fost acuzat ca nu
pricepe ca „doi si cu doi nu fac patru”, nu intelege nici azi ca de
fapt doi si cu doi fac patru! El nu intelege ca oamenii nu pot schimba
trecutul si nu pot prezice viitorul dar pot face o diferenta, in bine
sau rau, in clipa prezenta, „acum”. Dorin Tudoran, cum era de
asteptat, s-a alaturat celor ce stau azi in fruntea bucatelor, a
„sorosistilor”, a sortarilor si ideologiei destramarii. Dar faptul ca
el ataca pe cei care stau, asumandu-si doar suferinta, pentru romanism
si ortodoxie, dovedeste, inca odata, ca este nu numai „nedeterminat”
ca gen ci si necinstit sufleteste.

„PRIGOANĂ NOUĂ PORNITĂ ÎMPOTRIVA BISERICII ORTODOXE”

Ce se întâmplă în România nu este întâmplător. Prigoana nouă pornită
împotriva Bisericii Ortodoxe („cazul” Tanacu; acea înscenare cretină;
până şi fosta securitate întocmea „cazurile” mai credibil) nu putea
rămâne fără răspuns. Atitudinea „intelectualilor”, a „elitei de
mahala” (Patapievici, Mihaies, „Tismeneanu” şi alţi eiusdem farinae)
şi pasivitatea „poporului”, îndobitocit de statul în faţa
televizorului şi de nefăcutul nimica, aduc asupra noastră ce se vede.
(„Problema” României ar fi, deci, „cazul” Tanacu şi nu miile de copii
vânduţi ca jucării sexuale. De necrezut!) Dumnezeu nu se aşteaptă ca
să fim eroi (ne ştie prea bine ce suntem) dar se mânie atunci când,
fără măcar să ni se ceară, mâncăm ce nu se cuvine! (Imi cer iertare
pentru violenţa limbajului dar nădăjduiesc că veţi şti că o fac în
lacrimi.)
14 Iulie 2005

„VIERMELE PUTUROS”
Cuvintele lui Dimitrie Grama (despre”prostitutia intelectualilor”)
sunt pline de adevar si miez.Un singur lucru cred ca il greseste.
Este prea sfios,cumva „apologetic” (asta ma tem ca este un „englezism”
unde „apology” inseamna „scuza defensiva”). El ,privind lucrurile din
„afara” si cu dragoste,le vede asa cum sunt.Dar ca in ce face
Patapievici si eiusdem farinae ar fi si altceva decat vointa de a
face rau nu incape indoiala.Sunt oameni rai,slugoi fara
obraz,nerusinati si fara frica de Dumnezeu,servitoare de bordel.As
vrea sa observati la unii dintre ei felul in care vorbesc.Spre
exemplu, Andrei Pippidi cauta sa mimeze graiul boierimii muntene.Dar
in fapt vorbeste ca servitorii lor. Este foarte posibil ca sa fie doar
unelte ale „tartorului” cel mare dar asta nu este scuza.
In mod pozitiv am aflat ca cel care da „referatele” pentru demolari
in Bucuresti si pentru ridicarea cladirilor monstruoase este un vierme
puturos,nepot al lui Iorga dupa mama, o rusine si un deseu
uman;hidos sufleteste si fizic,insetat de bani, libidinos, este semn
de bataie a lui Dumnezeu sa ai asa urmas.
Am inteles ca viermele puturos isi „argumenteaza”,ca
principiu, in felul urmator avizul favorabil la demolari ori ridicari
de monstruozitati.(Asemenea am inteles ca aceste avize sunt
„compensate” fabulos.Si nu ma mir caci si bunicul sau era vestit
pentru lacomie.)
Viermele spune cam in felul urmator.
Bucurestiul este un conglomerat si nu un intreg cu valoare istorica.
Cladirile ce sunt a fi demolate,spre exemplu Policlinica Coltea, nu
sunt monumente istorice ci cladiri utilitare din veacul al XIX -lea.
Oricum pe locurile unde urmeaza a fi ridicate noile structuri au fost
siruri de locuiri succesive si deci nu putem determina ca cele ce
exista azi ar avea valoare istorica.Si tot asa.
Nu stiu daca aceste vorbe au fost folosite cuvant cu cuvant dar
aceasta este argumentatia istorica folosita de viermele puturos.
Evident argumentatia este in totul anapoda si anti-istorica.
Un oras este o structura in devenire istorica. Cladirile care
determina si confera personalitate sunt cladiri istorice.Bucurestiul
a devenit „centru” si exemplu pentru intregul spatiu romanesc in a
doua jumatate a vecului al XIX lea si deci exact aceste
cladiri,apartinand acelei vremi,trebuiesc salvate,
reconditionate,mentinute.
Oricum trebuie retinut ca in momentul de fata Comisia Monumentelor
Istorice este cea care promoveaza distrugerea orasului. Asa ceva nu
s-a mai intamplat in istoria Romaniei!

EMANOIL GOJDU SI „FUNDATIA GOJDU’.
Nedreptatea istorica monumentala care se face Fundatiei Gojdu ma
framanta teribil.Acea Fundatie a facut cu putinta biruinta romaneasca
in spatiul ardealo-banatic(cele doua licee romanesti care existau,la
Brasov si Beius, se tineau datorita bursierilor „Gojdu”!
Cred ca nu a fost suficient scos in evidenta o imprejurare cu totul
remarcabila a istoriei spatiului transilvan (ardealo-banatic) din
veacul al XIX-lea,imprejurare care a facut de altcum cu putinta „Marea
Unire” din 1918.
Este vorba de faptul ca trei macedo-romani au creat realitatea faptica
,terenul,care a ingaduit unirea spatiului ardealo-banatic cu Romania,
intr-o maniera care uluieste si azi, prin eficacitatea si
repeziciunea cu care s-a facut.
Acesti trei oameni au fost: in domeniul organizarii politice,
Alexandru Mocioni, in cel duhovnicesc, Andrei Saguna iar in cel
cultural-economic, Emanoil Gojdu. Aceasta „coincidenta” este cu totul
uluitoare si arata unitatea etnica de la Carpati in Balcani si
vitalitatea stratului de „baza” care totusi
este daco-tracic.Dar poate cel mai de seama si trainc
efect l-a avut actiunea lui Emanoil Gojdu.
Nascut in Oradea in Februarie ,1802, din parinti macedo-romani
saraci,el avea sa ajunga unul dintre cei mai de seama avocati ai
Ungariei si bun prieten cu Deak Ferenc, (numit de catre contemporanii
lui unguri,”parintele patriei” si pe care Gojdu il considera ca fiind
tot macedo-roman de neam dintr-o familie,Pescaru). Gojdu era mandru
de originea lui macedo-romana si de credinta lui Ortodoxa pe care nu
le-a ascuns-o nici cand a ajuns conducator al „casei magnatilor” si
comite al celui mai romanesc „comitat” din spatiul ardealo-banatic,
Caras. Era un Ortodox convins si in casa lui se vorbea doar romaneste
sau dialectul macedo-roman. Cu mari onorori va fi inmormantat in
cimitirul central din Budapesta.Curand acolo se va ridica un superb
mausoleu care s-a sfintit prin Protopoul militar Pavel Boldea,
strabunicul matern al semnatarului acestor randuri.

Cea mai de seama infaptuire a lui Emanoil Gojdu a fost stabilirea
„Fundatiei Gojdu” care cuprindea practic intreaga avere colosala a
lui.Singurul scop al fundatiei era sa dea burse studentilor si
elevilor romani din spatiul ardealo-banatic.(Emanoil Gojdu a fost cel
mai de seama binefacator al studentilor ardealo-banatici si el a fost
urmat in acest domeniu de catre boierul basarabean,Vasile Stroescu.)

Acea fundatie a fost cu mare grija asezata si planuita a dainui cel
putin doua sute de ani. Fondul principal urma sa creasca mereu,vreme
de cincizeci de ani,si in acei ani burse urmau a fi acordate din
ceeace superb testamentul numea,”camata cametelor”(dobanda
adaugita).Apoi ,treptat,se putea trece la extinderea programului si
deci atacarea „principalului”,dar numai pana la 1/5 din valoarea
lui,dupa care din nou acest „principal” trebuia sa fie crescut la
valoarea initiala. Cu o intuitie fenomenala Gojdu a investit
majoritatea averii sale in bunuri imobiliare care si azi sunt in
picioare,in Budapesta,unde au valoare de piata colosala.

Ceeace a realizat „Fundatia Gojdu” si insemnatatea ei pentru spatiul
ardealo-banatic nu poate fi expediat in cateva randuri (faptul ca sute
de student au fost scoliti,faptul ca aceste burse au tinut in functie
liceele romanesti din spatiul ardealo-banatic,din Brasov si
Beius,etc.,etc.). Dar un lucru trebuie foarte bine inteles.

Faptul ca dupa 1 Decembrie ,1918 spatiul ardealo-banatic s-a putut
integra Romaniei fara zguduiri,fara criza, s-a datorat directorilor
de banci „populare,care au finantat unirea si au facut posibila
functionarea sistemul administrativ,plata salarilor si pensilor,etc.,
profesorilor si invatatorilor care au facut cu putinta continuarea
sistemului didactic si instantaneea lui convertire in limba romanea,
doctorilor si preotilor care au pastrat sanatoasa viata fizica si
spirituala. Toti acesti anonimi care au facut cu putinta „Romania
Mare, toti pana la unul,au fost bursieri ai „Fundatei Gojdu”!
Emanoil Gojdu a fost stimat de Romanii ardealo-banateni fara rezerva.
Ca exemple personale pot mentiona ca in casa Boldea, din Borlovenii
Vechi,casa stramosilor mei materni si azi exista un mare tablou al
lui Gojdu si fotografii ale mausolelului sau cu adnotaia,” sfintit
prin subscrisul(sic!) Protopop militar Pavel Boldea”. Iar prin anii 70
ai veacului XX, la un comentariu vag indiferent al nevestei mele
despre Mocioni, Saguna si Gojdu,bunicul ei,cantorul ardelean din
Ciuguzel, Aron Marin, a rispostat aproape in lacrimi, „tu stii macar
ce vorbesti? Astia sunt sfintii Ardealului !”
De mult cunosteam testamentul lui Emanoil Gojdu,inclusiv o formulare
extrem de frumoasa pentru ,ceeace aici se cheama „compund interest”,
„camata cametelor”
.Acel om a avut poate cel mai de seama rol in Unirea spatiului
transilvan cu Romania:fara intelectualitatea transilvana,educata in
acele vremuri, nu ar fi existat „masa tehnica” de
Romani transilvani care au facut Unirea cu putinta.Cu mai putine
greutati decat a fost facuta reunificarea Germaniei! De fapt,
miracolul Unirii fara necazuri a spatiului transilvan
cu Romania s-a datorat in nespus de mare masura imprejurarii ca
generatii de intelectuali romani transilvani au fost scoliti cu banii
acelei Fundatii.(Este iarasi adevarat ca la asta au contribuit si mari
donatii bursiere facute de catre boierul basarabean Vasile Stroescu.)
Cazul” Gojdu ,in anume fel ,ma afecteaza „personal”. In casa din
Borloveni , aveam portrete ale lui Emanoil Gojdu,in tinuta de
„cavaler”, si fotografii ale Mausoleului sau din cimitirul din
Budapesta ,cu adnotatia ” sfintit prin subscrisul(sic!) Protopop
militar Pavel Boldea”(strabunicul meu matern).In plus, mai multi
unchi-bunici si bunicul meu patern au putut urma scoli(iar in cazul
bunicului meu patern- Facultatea de Medicina) prin bursele „Fundatei
Gojdu”.
Faptul ca astazi aceasta colosala Fundatie este „targuita” de
fripturisti,politicieni Romani si Unguri este o rusine adusa memoriei
acelui om bun.Nu am indoiala ca foarte curand pe toti cei vinovati ii va bate
Dumnezeu Dar in context nu pot sa nu observ obscenitatea imprejurarii
ca aceiasi politicieni afla de bine sa „compenseze” pe toti, inclusiv
„casa” regala in folosul „printului” Duda.
Nu imi fac iluzii. Probabil ca fondul Gojdu a fost acaparat si va fi
devorat intre fripturistii aflati in fruntea bucatelor.
Desfintarea acestei Fundatii,modul criminal in care guvernul trateaza
aceasta avere romanesca,este nu o crima ci un pacat de moarte. Faptul
ca ea este scoasa la mezat si „impartita” intre fripturisti este o
blasfemie istorica.
Noi,ca romani, trebuie sa continuam ,insa,ce am inceput si sa avem credinta
in stratul care nu se schimba. Singura nadejde, si care nu va
dezminti,este stratul spiritual si genetic romanesc care a infruntat
milenii si o sa treaca si prin asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: