Artur Silvestri: „Fragmente dintr-un pateric”

din Vol. „BATALIONUL SACRU „, în pregătire

Încã prea puţin preţuit precum ar îngãdui opera ce ne-a dat şi înzestrarea rarissimã de scriitor profetic şi de înţelept, Alexandru Nemoianu constituie în sine o apariţie stranie şi ilustreazã un destin neobişnuit. Formaţia intelectualã se produce în România, prin studii în istorie şi arheologie şi, deopotrivã, prin cercetare arheologicã şi în muzeografie; acestea îi asigurã o pregãtire solidã şi perspective noi faţã de „ştiinţa oficialã”, pe care adeseori savantul o pune sub semnul întrebãrii şi îi constituie „alternative”.

Stabilit în 1982 în SUA, Alexandru Nemoianu îşi dezvoltã treptat şi într-o manierã ineditã viziunea faţã de cultura românã şi, în acelaşi timp, şi o perspectivã antropologicã insolitã, unde participarea ideii de Tradiţie este capitalã. Obârşiile culturale, definite de o substanţã polimorfã – unde intrã bizantinitate, etnografie, „tradiţie culturalã” şi „istoriograficã ereticã” (în sensul unui anumit profetism autohtonist, de felul lui Haşdeu, Iorga sau Nicolae Densusianu) contribuie în chip hotãrâtor la aceastã conformaţie de maturitate. Opera esenţialã apare oarecum târziu dar este cu atât mai bine aşezatã cu cât dibuirile „de tinereţe” sunt puţine şi nesemnificative. Dar când apare, se înşiruie, rând pe rând, câteva din cãrţile „mari” ale scriitorului, precum „Borloveni” (1999), „Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi” (2000), „Acum” (2004) „Treziri” (2005) şi mai cu seamã cele douã volume capitale, ce modificã poziţia autorului în literatura românã şi reveleazã direcţia culturalã de înfãptuitor, confirmând „sensul tradiţiei” şi caracterul ei de „lucrare în nevãzut”: „Întâmplãri şi vise” (2002) şi „Tãrâmuri” (2003). Formula lor eseisticã este de o izbitoare originalitate iar aspectul sapienţial sporeşte de la un episod la altul. Cãci aceastã literaturã nu doar cã izvorãşte, prin substanţã, din Tradiţie ci şi o exemplificã în modul literar ce se agregã. Aceasta este materia ireductibilã însã opera nu se rezumã numai la atât. Alte contribuţii, ce au valoarea lor, sunt dedicate istoriei „românului american”: „History of the United Romanian Society; Istoria Societãţii Unirea Românilor” (1995, în colaborare cu Eugene S. Raica), „Cuvinte despre românii-americani (I-II), (1997-1999) şi „În America, la Vatrã Româneascã” (2001). Sunt cercetãri ce anticipeazã teoriile recente privitoare la „Noul Român”, a cãror însemnãtate se va întãri cu cât vremurile vor pãrea mai nedesluşite şi trebuinţa de certitudini se va arãta mai stãruitor.

Cartea de faţã este o culegere de „gânduri tainice”, în felul unor „poveţe de Pateric” şi adaugã la trãsãturile sapienţiale ale acestei opere o contribuţie de strat secret. Ea va fi înţeleasã astãzi dar şi mâine, când se va preţui din ce în ce mai mult. M-am gândit întâia oarã, cu o oarecare vreme în urmã, cã o carte de acest fel ar putea fi posibilã; era cred cã în miezul iernii trecute, dupã ce încheiasem, cu greu, lectura cãrţilor ce primisem de la Alexandru Nemoianu şi de la editorul sãu. Spun „cu greu” fiindcã acestea erau, şi sunt, cãrţi complicate ce se cuprind în mai multe straturi decât ceea ce ni se aratã la o prea repede examinare. Cel dintâi este întruchipat de imaginea de suprafaţã. Privite în aspectul lor exterior, şi „Întâmplãri şi vise” dar şi „Tãrâmuri” sau „Borloveni” ne apar în felul unor „culegeri” de eseuri, ce conţin reflecţii cu tema variatã, dizertaţii abreviate în jurul unei idei sau gânduri cu aparenţã de înşiruire de note de jurnal, înscrise ca sã nu se uite şi sã se dezvolte mai târziu, când se va putea. Pretutindeni izbitor este, şi se observã numaidecât, stilul distins, elegant, având un echilibru ce se traduce prin nobleţea frazelor şi a cuvintelor, de fapt prin aspectul atipic al formulei de a compune într-o manierã inactualã, clasicã, poate chiar „veche”. Rareori, în literatura românã, acest timbru „latin” sau „elin” a mai rãsunat cu atâta limpezime precum aici şi memorabilã este, înainte de toate, lecţia pârvanianã, poate însuşitã ori doar bãnuitã, fãrã a se adopta voluntar.

Dar dincolo de acest strat, ce ar fi fost, pânã la urmã, suficient spre a impune o voce şi a întãri poziţia unei opere în desfãşurare, sãlãşluiesc conţinuturile presimţite doar când se priveşte din acest unghi dar uimitor de puternice şi de închegate. Opera însãşi, în ceea ce are ea, de fapt, peren şi ireductibil, aparţine unei categorii ce s-a exprimat abia de câteva ori, la noi, în vremurile mai recente deşi existã o anumitã preistorie ce se cunoaşte, din nefericire, prea puţin iar dacã se cunoaşte – se ignorã sau uneori chiar se dispreţuieşte în felul agresiv şi ignar ce caracterizeazã „spiritul creol” la români. Ea este o literaturã superior didacticã, de povãţuire şi de îndreptare, aflatã în apropierea a ceea ce era, odinioarã, „comentariul” bisericesc şi exegeza de text sacru dar tradusã în speciile de zidire sufleteascã, în apoftegmã, în pildã şi în omileticã. Aceasta este tradiţia celei de-a doua literaturi care, deşi la o vizionare din avion se dovedeşte a fi fost capitalã prin Nicodim de la Tismana, Varlaam Moţoc, Antim Ivireanul şi Dosoftei, prin Paisie Velicikovski, şi a organizat într-un fel tainic stratul cel mai stabil de culturã de la noi, se lasã astãzi deoparte şi pare a fi ieşit din istoria vizibilã, unde stãruie heteroclitul secular. Şi totuşi, aceastã impresie nu-i adevãratã. Cãci de acolo, din acea materie care, la rândul ei, vine de departe, se orânduirã marile ore astrale şi opera eponimã ce ne dãdurã Bãlcescu, Alecu Russu, Haşdeu, Eminescu, Pârvan, Iorga, Blaga şi G. Cãlinescu. Aici rãsunã, cu timbrul enigmatic, de clopot cu bãtaie rarã ce mãsoarã timpul veşnic, doctrina „specificului naţional”.

Aceasta este substrucţia din aceastã carte misterioasã dar nu şi formula de a comunica. Suntem înaintea unei literaturi ce nici mãcar nu îşi propune a fi „propriu-zis literaturã” ci un fel de confesiune şoptitã şi gând tainic venit de acolo de unde spiritul s-a înãlţat atât de sus încât a descrie ceea ce rezultã, prin definiţia de gen şi de specie esteticã, este inadecvat şi fãrã rost. Mai degrabã s-ar putea alãtura aceste fragmente – ce parcã vin de la sine – unui gen profetic şi unei desfãşurãri vizionare de mari proporţii şi dezlegatã, prin individul trecãtor, doar episodic şi încifrat. Sunt „pildele” şi „vorbirile clarvãzãtoare” ce se pronunţã arareori, în cuvinte potrivite numai unui anumit înţeles şi care se comunicã numai atunci când trebuie şi cui trebuie sã i se spunã. „Gândurile şoptite” adunate aici mie mi s-au trimis cãci eu sunt „fratele Gavriil de pe Ceahlãu”; de ce sunt acela, poate cã voi afla şi eu într-o zi.

%d blogeri au apreciat: