„Când am vazut întâia dată”

CÂND AM VĂZUT ÎNTÂIA DATĂ

Alexandru Nemoianu

Cred că puţini dintre noi ar putea răspunde la întrebarea „Când ai văzut întâia dată?“ În primul rând, este o întrebare tulburătoare şi apoi ea pune în evidenţă incapacitatea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a desluşi lucrurile esenţiale, pe care, mai întotdeauna, le considerăm un dat „obligatoriu“. Deoarece toţi (sau, oricum, cei mai mulţi dintre noi) avem acest fel de a gândi, de a considera un dat necesar, sănătatea, auzul, văzul şi toate cele care fac viaţa pe pământ frumoasă, şi în acelaşi timp, de a fi obsedaţi de lucrurile care nu stau sub puterea noastră ori care sunt, efectiv, secundare, dacă nu direct neimportante („avere“, stare socială, mândrie, aroganţă, dorinţa de stăpânire etc), ne vine greu să răspundem la întrebări simple, de felul celei: „când am văzut întâia dată?“ Suntem surprinşi, căci simplul act de a ne aminti aceasta ne obligă să cumpănim şi înţelesul vorbei „a vedea“. Înseamnă, oare, „a zări“ ori „a pricepe“? Înseamnă suma obiectelor cuprinse în câmpul vederii, ori înseamnă semnificaţia lor?

Cu un timp în urmă, am auzit o povestire care m-a făcut să mă gândesc la întrebarea din titlul prezentului eseu.

Un orb bătrân, foarte cuviincios şi dedicat obştii în care trăia, finalmente, s-a apropiat de sfârşitul său pământesc. Cei din jur erau total surprinşi de voioşia lăuntrică a orbului. În sfârşit, preotul care îl priveghea, l-a întrebat care va fi fiind cauza acestei voioşii lăuntrice. Orbul a răspuns: „când voi închide ochii pe veci îl voi vedea pe Hristos“. De fapt, acesta este chiar rostul vederii noastre (şi al tuturor simţurilor noastre), de a-L simţi pe Hristos, a-L „vedea“ şi lăuda. Personal, am simţit acest lucru în câteva împrejurări. După o boală mai lungă (atunci când eram copil) şi, mai apoi, după trezirea din crize alcoolice, primul contact cu lumea, „vederea“ ei era copleşitoare.

Priveam cele din jur, lumina, iarba, florile, copacii cu intensitatea şi bucuria uimită pre care, presupun, le avea şi primul om când a zărit lumea abia adusă în fiinţă de Dumnezeu. Bucuria şi recunoştinţa acelor clipe, amestecate cu ruşinea şi simţământul personal de vinovăţie pentru tot ce este rău în lume, sunt probabil unice şi, oricum, unice sunt pentru existenţa mea.

Da, atunci am văzut întâia dată.

Întâmplările mărunte şi, cel mai adesea, fără însemnătate, care, toate la un loc, alcătuiesc istoria vie a omenirii sunt „Crucea“ pe care trebuie să o purtăm toţi pe drumul către Lumină şi Adevăr. Prezenţa acestei Cruci ne leagă pe toţi, cei care suntem şi cei care au trecut, ne uneşte, ne face, cu sau fără voie, fraţi şi conlucrători. Oricât de grea ne-ar părea această Cruce, trebuie să o purtăm cu bărbăţie şi trebuie să aflăm în purtarea ei bucurie. Înseamnă că, dincolo de toate amănuntele care mereu vor fi altele, va trebui să alegem între bine şi rău. Iar binele înseamnă, minimal, a nu fi complici la rău şi cel mai lesne în a face asta stă în a fi mereu de partea celor învinşi, a victimelor, a celor în suferinţă. În acest chip, din când în când, câteodată mai limpede şi câteodată ca un ecou îndepărtat, vom putea auzi dangătul clopotelor care ne amintesc că drumul spre casă ne rămâne deschis.

%d blogeri au apreciat: