“ÎNŢELEPTUL DIN AMERICA”

“FRAGMENTE DIN VREMEA PERSECUŢIILOR” – O NOUĂ CARTE A LUI ALEXANDRU NEMOIANU
Recent a aparut la ed. Carpathia Press o noua carte a marelui scriitor Alexandru Nemoianu. “Fragmente din vremea persecutiilor ” contine eseuri,” nsemnari razlete ” si adnotari scrise de autor in anii 2005 si 2006.Cateva doar sunt reluari din volumele anterioare “Intamplari si Vise”,”Taramuri”, “Treziri”si”Acum”; insa acestea nu constituie decat elemente de fundal sau adaosuri pentru o intelegere nuantata a pozitiei intelectuale si a optiunilor. Directia de organizare a acestei carti dezvolta in mod natural opera de ganditor crestin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou si articulat asupra”modelului existential romanesc”. Volumul continua o admirabila opera de istoric al culturii,de eseist al etnologicului si de “povatuitor” in traditia bizantina a literaturii romane pe care astazi el o intruchipeaza stralucit.

* extras din revista EPOCA, 20 Decembrie 2006

Scrie un comentariu

OPERA TAINICĂ

A L E X A N D R U N E M O I A N U

n. 1948, scriitor, istoric, filosof al culturii. Formaţia intelectuală se produce în România, prin studii în is-torie şi arheologie şi, deopotrivă, prin activităţi cursive în cercetarea arheologică şi în muzeografie; acestea îi asigură o pregătire solidă şi perspective noi faţă de „ştiinţa oficială“, pe care adeseori savantul o pune sub semnul întrebării şi îi constituie „alternative“. Stabilit în 1982 în SUA, Alexandru Nemoianu îşi dezvoltă trep-tat şi într-o manieră inedită viziunea faţă de cultura română şi, în acelaşi timp, şi o perspectivă antropologică insolită, unde participarea ideii de Tradiţie este capitală. Obârşiile culturale, definite de o substanţă polimorfă – unde intră bizantinitate, etnografie, „tradiţie culturală şi istoriografică eretică“ (în sensul unui anumit profetism antohtonist, de felul lui Haşdeu, Iorga sau Nicolae Densuşianu) contribuie în chip hotărâtor la această conformaţie de maturitate.

Opera esenţială apare oarecum târziu dar este cu atât mai solidă cu cât dibuirile „de tinereţe“ sunt puţine şi nesemnificative. Rând pe rând, se înşiruie câteva din cărţile „mari“ ale scriitorului, precum „Borloveni“ (1999), „Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi“ (2000), „Acum“ (2004), „Treziri“ (2005) şi mai cu sea-mă cele două volume capitale, ce modifică nu doar poziţia autorului în literatura română ci şi direcţia culturală activă, confirmând „sensul tradiţiei“ şi caracterul ei iradiant: „Întâmplări şi vise“ (2002) şi „Tărâmuri“ (2003). Formula lor eseis-tică este de o izbitoare originalitate iar aspectul sapienţial sporeşte de la un episod la altul. Căci această literatură nu doar că izvoreşte, prin substanţă din Tradiţie ci şi o exemplifică în modul literar ce se agregă astfel, contribuţii importante sunt dedicate istoriei „românului american“: „History of the United Romanian Society; Istoria Societăţii Unirea Românilor“ (1995, în colaborare cu Eugene S. Raica), „Cuvinte despre românii-americani“ (I-II, 1997-1999) şi „În America, la Vatra Românească“ (2001). Sunt cercetări ce anticipează teoriile recente privitoare la „Noul Român“, a căror însemnătate se va întări cu cât vremurile vor părea mai nedesluşite şi trebuinţa de certitudini se va arăta mai stăruitor.

„Semnele Vremii. Gânduri şoptite către Fratele Gavriil de pe Ceahlău (2005)“ este o culegere de „gânduri tainice“, în felul unor „poveţe de Pateric“ şi adaugă la trăsăturile sapienţiale ale acestei opere o contribuţie de strat secret. Ea va fi înţeleasă astăzi dar şi mâine, când se va preţui din ce în ce mai mult.

“Fragmente din vremea persecutiilor”,cea mai recenta creatie a scriitorului, contine eseuri, “insemnari razlete” si adnotari scrise de autor in anii 2005 si 2006. Cateva doar sunt reluari din volumele anterioare “Intamplari si Vise”, “Taramuri”, “Treziri”si”Acum”; insa acestea nu constituie decat elemente de fundal sau adaosuri pentru o intelegere nuantata a pozitiei intelectuale si a optiunilor. Directia de organizare a acestei carti dezvolta in mod natural opera de ganditor crestin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou si articulat asupra”modelului existential romanesc”. Volumul continua o admirabila opera de istoric al culturii,de eseist al etnologicului si de “povatuitor” in traditia bizantina a literaturii romane pe care astazi el o intruchipeaza stralucit. “Fragmentele”sunt un impresionant document de atitudine creştină, încuviinţată într-o manieră aproape „martirică“, şi unul din rarele exemple de acţiune intelectuală lucidă într-o epocă de incalculabilă depravare socială. Rostul ei se va vedea acum şi va rămâne şi în viitor un reper ce depăşeşte marginile vremii nedesluşite.

Scrie un comentariu

UN PROGRAM AL “RE-CUCERIRII”

 

 

ACUM!

Existenţa noastră se cuprinde între trecut prezent şi viitor. Suntem neputincioşi să schimbăm trecutul (cel mult putem învăţa ceva din el) şi neştiutori privind viitorul. În fapt, ne aflăm prinşi într-un prezent, clipa imediată, „acum“, fără sfârşit.În atari împrejurări, singura acţiune care are importanţă pentru noi, pentru fiecare din noi şi pentru mântuirea noastră, stă în alegerea pe care o facem în clipa prezentă şi iute trecătoare a lui „acum“. Această condiţie este exactă pentru lumea „mare“ şi pentru „lumea“ fiecăruia dintre noi. Personal, aş putea exemplifica cele afirmate prin cazul Casei Boldea, casa strămoşilor mei materni din satul Borlovenii Vechi, Valea Almăjului, Banat. Acea casă, cu o istorie de peste două sute de ani, a asigurat existenţa familiei mele şi a făcut cu putinţă continuitatea ei demnă. Acolo, după două cataclisme istorice, căderea Imperiului şi coşmarul bolşevic, familia mea s-a putut aduna, reculege şi a putut redeveni semnificativă social. În momentul de faţă nici măcar nu sunt sigur dacă cei vii controlăm destinul casei ori destinul casei ne controlează pe noi. Dar ce este cu adevărat important este faptul că această dependenţă de destin mi-a confirmat că „acum“ este singura clipă în care putem face o opţiune cu urmări, între bine şi rău.

*

Întotdeauna lucrurile „mari“ şi „importante“ (şi încă mai vârtos soluţionarea lor) pot fi aflate în detaliile existenţei imediate şi în „universul“ (întotdeauna mic şi la îndemână) care ne înconjoară. Câteva exemple pot fi ilustrative.Foarte adesea ne frământăm pentru problemele „mari“ ale lumii şi politicii naţionale ori internaţionale şi suntem grăbiţi cu soluţii energice şi îndrăzneţe, dar suntem mai şovăielnici atunci când întrebări similare ne privesc personal: care este starea din familia noastră? suntem ori ba credincioşi, unul altuia? ne gospodărim cu bună cuviinţă? suntem capabili să rezolvăm, cu pace, diferenţele ce le vom fi având cu neamuri ori vecini? etc. În acelaşi timp, ne străduim să aflăm despre locuri depărtate şi cheltuim să vedem tărâmuri aşezate peste mări şi ţări, fără să băgăm de seamă că „universul“ este lângă noi, efectiv, cade pe fiecare dintre noi. Cu aceste gânduri în minte, am îndrăznit să spun că Ţara Almăjului, din Banat, este, în fond, „universul“. Ţara Almăjului este o vale intramontană aşezată în lungul râului Nergăn (ori Nera, cum au ales să-i spună învăţaţii de ocazie). A fost locuită din vremi imemoriale, fără exagerare, dintotdeauna. Vechimea aceasta este încă uşor de simţit celui care va avea răbdare să colinde hotarul, fie şi al unui singur sat din Almăj. Lesne va fi cu putinţă să se observe semnul eternităţii, care înseamnă modelul existenţial românesc alcătuit din înţelegerea vie a spiritualităţii ortodoxe, dreptmăritoare, pravoslavnice. În Almăj, vom afla efectiv totul. Bucurii şi dureri, dărnicie şi zgârcenie, credinţă şi înşelăciune, autentic şi impostură, frumuseţe şi urâciune, chiar şi aspecte aberante, ţinând de viaţa cea mai intimă. Totul. Dar, în ce priveşte relaţia dintre oameni, în Almăj există încă ceva ce în bună măsură în restul lumii a dispărut. Mai există relaţia personală, omenească dintre locuitori care, într-un fel ori altul, sunt neamuri. Există încă o înţelegere şi o trăire care transformă simplul act al existenţei în viaţa. Aceasta înseamnă priceperea faptului că nu sunt suficiente principii ca dreptatea, ordinea, folosul şi altele asemenea. Ele, aceste principii, excelente în sine, alcătuiesc doar elementele teoretice ce pot contribui la alcătuirea unei civilizaţii. în termeni practici, ele sunt „planul“ după care se zideşte o casă. Dar pentru a trece de la stare potenţială la fiinţă mai este nevoie de puţină blândeţe, înţelegere, dragoste, bunăvoire şi într-ajutorare. Acestea din urmă sunt uneltele şi căile prin care planul se face clădire şi clădirea se face cămin cald şi vatră primitoare. Trăind această înţelegere, în Almăj oamenii, când se văd, încă îşi dau bineţe unul altuia, îşi stau în ajutor, la bucurii şi necazuri, încă mai ştiu ce înseamnă şi ce trebuie să fie dulceaţa vieţii. În acelaşi timp, în Almăj putem afla toate formele vieţii, de la cele mai simple la cele misterioase şi toate frumuseţile lumii în care Dumnezeu i-a aşezat pe oameni. Cel care va sta seara ori noaptea la un „rând“, în una dintre numeroasele mori aşezate pe râurile de acolo, va şti ce înseamnă taina unui loc „bântuit“ de duhuri ori „muroni“, cel ce va sta o vreme la o colibă va şti ce înseamnă truda de a îmblânzi natura şi de a schimba sălbăticia în cosmos, cel care va înţelege viaţa unui sat almăjan va şti ce sunt şi ce au fost comunele şi oraşele libere. Asemenea, cel care va petrece o zi de vară în lungul luncii Nerei ori la „împreunarea apelor“ (Prigorului cu Merganul) va şti ce înseamnă şi farmecul şi spaima junglei, iar cel ce va urca, într-o după amiază fierbinte, pe Dâlma ori Coasta Pătaşului, va şti ce este deşertul şi singurătatea africană. Cel ce se va afunda în codrii Borloveniului şi apoi va urca pe culmea Semenicului va trece în lumea fără de pereche a curăţiei absolute. Nu înseamnă că în Almăj sunt cele mai frumoase locuri din lume, dar înseamnă că locurile de acolo sunt la fel de frumoase ca altele de aiurea! Almăjul este o lume dar, fiindcă suntem în vremelnicie şi trăim prin comparaţii, una mai bună, mai aproape de cea în care „ne-a vrut Dumnezeu“. Un loc pentru care merită să trăieşti şi să mori şi în a cărui ţărână este o cinste şi binecuvântare să te odihneşti.

*

Destinul, în ultimă instanţă, înseamnă împlinirea rostului pentru care am fost aduşi în existenţă, în fiinţă. El este eminamente personal, unic, irepetabil şi, ca urmare, se înfăţişează în forme nenumărate, infinite. Mai înseamnă că el (cutare destin individual) este întotdeauna nu important, ci cel mai important, decisiv. Vorbăria despre destine „majore“ şi „minore“ nu este decât flecăreală. Nimeni nu a fost adus în existenţă „la întâmplare“ ori „secundar“. Toţi şi fiecare venim cu o misiune de împlinit şi acea misiune are rost în împlinirea planului cosmic care, în fapt, s-a desăvârşit. Dincolo de aceste generalităţi, împlinirea destinului înseamnă opţiunea dintre bine şi râu. Cu cât această opţiune este mai categorică, mai răspicată cu atâta mai mare „răsunet“ (de fapt, urmare) va avea destinul personal. Că aşa este, cu exemplară modestie şi eleganţă, ne-o arată vieţile sfinţilor.

Acei oameni, care prin faptele lor s-au făcut vase alese ale Duhului Sfânt, sfinţii au căutat să facă tot ce era cu putinţă să fugă de slava lumii. Rezultatul, după veacuri, este că ei sunt cunoscuţi, închinaţi, „faimoşi“. Spre a da un singur exemplu. Sfântul Antonie cel Mare, care s-a nevoit vreme de peste o sută de ani în pustiul Tebaidei, este cunoscut de toată lumea creştină. Mă întreb câţi dintre cei ce au auzit de Sfântul Antonie cel Mare ar fi în stare să numească doi, doar doi, dintre împăraţii romani ce i-au fost contemporani. Deci, din punct de vedere al împlinirii rostului existenţial, al „destinului“, fala şi recunoaşterea contemporanilor, la fel ca şi standardele lor, nu au nici un fel de importanţă. Nici una! Încă mai complicate devin însă lucrurile atunci când luăm la socoteală şi faptul că destinele individuale nu există ca unităţi „singulare“, în stare „pură“. Ele toate se întrepătrund, stau în legătură unele cu altele, sunt în comuniune. Aici se arată parte din înţelepciunea divină. „Inegalitatea“ şi, încă mai exact, „deosebirile“, „diferenţierile“ (pe care doar cei ai acestei „lumi“ şi ai stăpânitorului ei o „deplâng”), este calea spre mântuire. Doar prin existenţa „inegalităţii“ se poate manifesta mila şi se pot arăta virtuţile individuale, care pot mântui. Aceasta mai înseamnă că soluţia cea mai simplă, mai la îndemână, de a nu fi complice la rău este de a fi mereu, în orice circumstanţă, de partea celor slabi şi năpăstuiţi, a celor care „pierd“.

În acelaşi timp, ca persoane, suntem determinaţi istoriceşte, în timp şi spaţiu. în această împrejurare ataşamentul, respectul şi responsabilitatea pentru „loc“ au, la rândul lor, importanţă şi urmare. Respectul pentru tradiţia locului şi datoria „sfinţirii“ lui înseamnă, în ultimă instanţă, înţelegerea faptului că suntem în comuniune cu cei care au fost înaintea noastră, cu cei care ne sunt contemporani şi cu cei ce vor veni după noi. Mai înseamnă şi faptul că suntem aşezaţi într-un anume „loc“ după un plan care nu este altul decât cel al mântuirii noastre, individuale şi colective. „Modelul“ mântuirii ne stă deschis în faţă întotdeauna. Acolo unde există tradiţie mântuitoare nu avem decât a o urma. Asemenea, în locurile „noi“, fără tradiţie ori cu una rea, se cuvine ca încet, cu răbdare, cu blândeţe, dar fără tăgadă să promovăm valorile mântuitoare şi să creăm tradiţie nouă şi de folos. Vieţile îmbunătăţite sunt exemplele şi modelele care trebuie să ne însufleţească şi, cu modestie, ar trebui să căutăm să le urmăm şi să le aşezăm, ca realitate vie, în locul ce ne-a fost dat şi, astfel, să îl sfinţim, să îl aducem în starea în care, la început, a şi fost.

Existenţa noastră este determinată de trecut, prezent şi viitor. Dar mereu trebuie să ne fie limpede că trecutul nu îl putem schimba (cel mult putem învăţa din el) iar viitorul este întotdeauna părere dacă nu părere de sine. Clipa decisivă, şi căreia, şi pentru care suntem răspunzători, este cea prezentă, acum. În această înţelegere, aş vrea să mărturisesc câteva lucruri.

În drumurile pe care existenţa m-a purtat, am putut să văd că toţi, şi fiecare, nu suntem suma „realizărilor“ noastre ci reflectarea comportamentului nostru de caracter consecvent. În curgere logică, aceasta mai înseamnă şi răspunderea ce o avem faţă de cei care ne-au premers, cei fără număr plecaţi din Valea Plângerii mai înaintea noastră.

Nu am nici un fel de îndoială că respectul pentru truda lor şi pentru înţelegerea vieţii pe care ne-au transmis-o ne poate îndreptăţi sau condamna. Mai mult decât atâta, am putut să văd cum, în cea mai crudă, competitivă şi nemiloasă societate pe care istoria lumii a cunoscut-o, aceia dintre Români care au fost în stare să îşi păstreze identitatea au fost cei care, conştient ori inconştient, s-au aninat de modelul existenţial al străbunilor lor. Iar oportuniştii, „victorioşii“, aceia care s-au ploconit stăpânilor vremelnici au trecut într-o ruşinoasă uitare mai repede decât ne putem imagina. În urma lor nu a rămas nici măcar pulbere.

Acum este ceasul în care veriga noastră se poate lega de lanţul vieţii şi tot acuma putem să spargem şi irosi mica noastră contribuţie la aceasta verigă. Viaţa, în toată superba ei diversitate, a biruit şi alegerea uitării şi morţii poate fi doar a noastră; fără rost şi fără noimă.

Să nu fie aşa!

____________________________________________________________

Un “trup”

In ultima vreme, tot mai des si tot mai zgomotos,se vorbeste despre “virtutile” cutarei injghebari politice,”uniuni”, nascocita de politicieni acuma cateva decenii.Incorporarea Romaniei in aceasta contraptie a provocat reactii isterice, disproportionate, triumfaliste, fara acoperire. Aceste reactii au fost in totala asemanare cu imnele trandaviei vehiculate in zona Orientului Apropiat, al triumfalismului mai inainte ca evenimentul sa fi avut loc,al zidirii jitnitelor pana a nu aduna recolta. Mai inainte de orice mi se pare ca este vorba de o totala nesocotire a starii reale si a termenilor de baza.In esenta mi se pare ca asistam la neantelegerea sfruntata a termenului de “trup”.De aceea cateva vorbe privind aceasta realitate,”trup”, sunt de folos.

“Trupul” este un complex organic, in care partile se completeaza,se desavarsesc, in starea de comuniune.Fara indoiala ca cea mai superba deslusire a “trupului” o da Sfantul Pavel in Epistola I Corintieni 12,14-20,”Caci si trupul nu este un madular,ci multe/Daca piciorul ar zice:Fiindca nu sunt mana,nu sunt din trup,nu pentru aceasta nu este el din trup/Si daca urechea ar zice”Fiindca nu sunt ochi,nu fac parte din trup-nu pentru aceasta nu este ea din trup/Daca tot trupul ar fi ochi,unde ar fi auzul?Si daca ar fi tot auz,unde ar fi mirosul?/Dar acum Dumnezeu a pus madularele,pe fiecare dintre ele,in trup cum a voit./Daca toate ar fi un singur madular,unde ar fi trupul?/Dar acum sunt multe madulare,insa un singur trup.”Vedem deci ca esenta “trupului” este chiar diversitatea lui,in comuniune.Ca nu numai ca unitatea exista in diversitate dar ca fara diversitate nu ar fi cu putinta unitatea. Mai mult inca esentiala este aceasta unitate organica,in comuniune.Doar asa diversitatea se explica,are rost si lumea se poate infatisa asa cum a fost intentionata,dorita. In asemenea duh organic,al dragostei “leul si cu mielul vor trai la un loc”.Iar leul nu isi va pierde barbatia si nici mielul blandetea ci calitatile lor vor inflori deplin,identitatea lor va fi mai limpede ca oricand,desavarsita, se vor completa unul pe altul si vor infatisa lumea in toata splendoarea ei. Cu aceste ganduri trebuie sa intelegem ca “Europa Unita” nu este un asemenea trup.

In “Europa Unita” “comisarii” (fioros nume!) de la Bruxelles urmaresc sa nimicesca toate deosebirile, toate specificitatile, singurele care dau farmec existentei, si sa le inlocuiasca printr-o uniformizare “reglementata”, plictisitoare,degradanta. Mai mult.

“principiul”,”religia” acestei “Europe Unite” este cel mai suspect si mai nefondat principiu ce exista, al “binelui universal”.Toate religiile se intemeiaza pe “ceva”,”Iisus este Fiul lui Dumnezeu”,”Mohamed este profetul lui Allah”,”Moise a dat Legea”, “binele universal” nu se bazeaza pe nimic,este ireal,irealizabil,deci demonic.Inca si mai mult.

Ce vom putea spune despre aceasta “uniune” care in mod hotarat elimina din cartea ei fundamentala pana si amintirea credintei in Dumnezeu? ..”este asemenea omului care si-a zidit casa pe pamant fara temelie si, izbind in ea puhoilu de ape,indata a cazut si prabusirea acelei case a fost mare” (Luca ,6,49).

O vizita in Italia,in Ianuarie 2007 mi-a aratat uraciunea “Europei Unite”.

Preturile erau absolut obscene(prin comparatie mi s-a parut ca relitatea din SUA face, din acea tara, “pamantul fagaduintei”).Tot ceeace este superb,mozaicul fascinant pe care il numim conventional “Italia”,se afla intr-o disperata lupta pentru surpavietuire cu normele si regulatiile impuse de catre “comisari”.Toate usile superberlor basilici erau impanzite de cea mai sarboasa specie cu putinta, tiganii romani cersetori si imi vine sa cred ca pentru “comisari’ aceasta “etnie rrom” este modelul ideal al “omului european unit”.

“Uniunea Europeana” este un ambalaj gol si o chemare de sirena nociva.Scurta vreme si vom vedea goliciunea ei fara putinta de tagada. Singura nadejde ce o avem este in Credinta Ortodoxa, in Traditia Romaneasca si in Pamantul Romanesc. Sa nu ne lepadam de ele.

Ispita unanimităţii

Visul dement al tuturor si fiecareia dintre “puteri” si inca mai vartos “ocupatii, a fost si a ramas cel al “unanimitatii”. Realizarea unui sistem in care o singura ideologie sa fie acceptata, un singur sistem de valori, o singura structura de impartire in “bine” si rau. Acest vis a insemnat incercarea de face cutare sistem de “putere” sau “ocupatie” vesnic, fara putinta de a fi clintit. Este fara indoiala ca orice om cu minimal bun simt ar trebui sa suspecteze incercarile de asezare a unei “unanimitati” si ar trebui sa stie bine ca in spatele si la capatul oricarei incercari de “unanimitate” va rasuna sinistrul cor al celor incatusati,un cor care in secolul care a trecut, intunecatul si sangerosul veac douazeci, a zbierat ba “Sieg Heil”, ba “Stalin, Stalin”, ba “Ceausescu, PCR”. La capatul campaniilor de impunere a “unanimitatii”, a ideologiei unice , ne asteapta puscariile si lectiile de indoctrinare.

Prin “unanimitate” de gand “puterile” si “ocupatiile” decazute, cel mai adesea avand in frunte zugravi, pantofari, marinari dubiosi si intotdeauna cretini, au neputincioasa indraznire de a cred ca vor putea obtine legitimitate. Aplauzele sicofantilor, aceste “puteri”, le considera sentimente nationale. In lumina celor spuse mai sus cu atata mai sinistra apare “unanimitatea” idologica impusa in Romania prin “elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturistii din vocatie, modiocritatiile patente, al caror singur vis este accesul la bugetul de stat. Cei care dau nume rau ,prin asociere, intelectualitatii roamnesti. Sunt cei care, pur si simplu, au pastrat sloganele comuniste; insulta traditiilor romanesti, insulta Ortodoxiei si au inlocuit lauda Uniunii Sovietice cu lauda noului “imperiu” si a celor ce il reprezinta,”Piata Comuna” sau NATO.

Ispita unanimitatii este una dintre cele mai degradante incercari incercari data fiecarei generatii. In aceasta privinta, inca in veacul al III-lea d.H. limpede avertiza Sfantul Antonie cel Mare, “va veni o vreme cand oamenii vor innebuni, iar pe cel care nu va innebuni il vor ura, caci nu va fi ca dansii”.

 

Scrie un comentariu

OPINII DESPRE OPERĂ ŞI AUTOR

ANTONIA ILIESCU, DIMITRIE GRAMA ŞI AUGUSTIN MACARIE DESPRE CĂRŢILE LUI ALEXANDRU NEMOIANU

Am remarcat mai demult ca Alexandru Nemoianu este un intelectual deosebit de sensibil si aceasta sensibilitate ,combinata cu un intelect superior, bine-nteles ca a creat un om deosebit, care natural ca intelege si respecta aceasta ordine divina universala, in care convietuim. El intelege probabil mai bine decit mine si, este mai devotat partii religioase, cunoscute, a existentei umane, pe cind eu sunt un religios liber si sunt inca pe drum spre un Dumnezeu, pe care il numesc Dumnezeu doar pentru ca nu sunt sigur ca acesta este numele lui adevarat. Mi-as dori ca totul sa fie mai simplu, mai direct, dar pentru mine nu este asa. De asemenea, am o presimtire ca atunci cind voi sta de vorba cu acel, inca necunoscut de mine, Dumnezeu si imi va destainui “secretul”, “adevarul”, voi ramane mut pentru intotdeauna. Alexandru Nemoianu este un spirit desavirsit. El a ajuns acolo unde toti speram sa ajungem, dar putini avem taria si puritatea lui sufleteasca. Nu pot decit sa il invidiez, eu care sunt inca pe drum, in cautarea propriei constiinte si imi impartasesc voiajul, cu speranta ca ar putea fi de vreun ajutor vreunui alt om ratacit, ca si mine, in acest mister, in acest formidabil univers.

DIMITRIE GRAMA, Danemarca

Universul supus reflecţiilor unui om vădit interesat de soarta Terrei este atât de vast, încât numai lectura foarte atentă îl poate, parţial, descoperi. “Acum”,de Alexandru Nemoianu, este o carte ce se citeşte cu mare interes şi cu deplină implicare filozofică şi civică de toţi cei ce au fericirea “să le cadă în mâini” şi sub priviri. Politologul, gânditorul şi păzitorul binelui în lume este dublat de un literat de primă mână, ce-şi exercită talentul (cald-învăluitor şi cu mare putere de sugerare!) în fiecare cuvânt, în fiecare rând, în fiecare pagină. Sufletul românesc – expresie a măsurii, a bunului simţ, a trăiniciei convingerilor, a dragostei neţărmurite şi a tuturor sugestiilor cu care este investit cuvântul “dor” – pulsează ritmic şi amplu în fiecare filă. Categoric, “Acum” se va constitui într-un puternic îndemn la reflecţii existenţiale, în general, naţionale, în special.

AUGUSTIN MACARIE

Alexandru Nemoianu, prin cartea sa “Intâmplări si vise”, mi-a readus în suflet dorul de acasă si dorul de acea “gură a sobei” care ne vorbea în copilărie prin căldura teracotei si tăria vântului ce sufla prin hornuri. Dar cartea – prin multiplele ei mesaje si luări de atitudine – transmite si revolta fată de “atletii amoralitătii” si “elitei de mahala” care au continuat să existe si după 1989, fără să-si fi modificat vechea ideologie.

ANTONIA ILIESCU, Belgia

Scrie un comentariu

ARTUR SILVESTRI: DOUĂ ESEURI DESPRE OPERĂ

din Vol. “BATALIONUL SACRU”, în pregătire

FRAGMENTE DINTR-UN PATERIC

Încã prea puţin preţuit precum ar îngãdui opera ce ne-a dat şi înzestrarea rarissimã de scriitor profetic şi de înţelept, Alexandru Nemoianu constituie în sine o apariţie stranie şi ilustreazã un destin neobişnuit. Formaţia intelectualã se produce în România, prin studii în istorie şi arheologie şi, deopotrivã, prin cercetare arheologicã şi în muzeografie; acestea îi asigurã o pregãtire solidã şi perspective noi faţã de “ştiinţa oficialã”, pe care adeseori savantul o pune sub semnul întrebãrii şi îi constituie “alternative”.

Stabilit în 1982 în SUA, Alexandru Nemoianu îşi dezvoltã treptat şi într-o manierã ineditã viziunea faţã de cultura românã şi, în acelaşi timp, şi o perspectivã antropologicã insolitã, unde participarea ideii de Tradiţie este capitalã. Obârşiile culturale, definite de o substanţã polimorfã – unde intrã bizantinitate, etnografie, “tradiţie culturalã” şi “istoriograficã ereticã” (în sensul unui anumit profetism autohtonist, de felul lui Haşdeu, Iorga sau Nicolae Densusianu) contribuie în chip hotãrâtor la aceastã conformaţie de maturitate. Opera esenţialã apare oarecum târziu dar este cu atât mai bine aşezatã cu cât dibuirile “de tinereţe” sunt puţine şi nesemnificative. Dar când apare, se înşiruie, rând pe rând, câteva din cãrţile “mari” ale scriitorului, precum “Borloveni” (1999), “Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi” (2000), “Acum” (2004) “Treziri” (2005) şi mai cu seamã cele douã volume capitale, ce modificã poziţia autorului în literatura românã şi reveleazã direcţia culturalã de înfãptuitor, confirmând “sensul tradiţiei” şi caracterul ei de “lucrare în nevãzut”: “Întâmplãri şi vise” (2002) şi “Tãrâmuri” (2003). Formula lor eseisticã este de o izbitoare originalitate iar aspectul sapienţial sporeşte de la un episod la altul. Cãci aceastã literaturã nu doar cã izvorãşte, prin substanţã, din Tradiţie ci şi o exemplificã în modul literar ce se agregã. Aceasta este materia ireductibilã însã opera nu se rezumã numai la atât. Alte contribuţii, ce au valoarea lor, sunt dedicate istoriei “românului american”: “History of the United Romanian Society; Istoria Societãţii Unirea Românilor” (1995, în colaborare cu Eugene S. Raica), “Cuvinte despre românii-americani (I-II), (1997-1999) şi “În America, la Vatrã Româneascã” (2001). Sunt cercetãri ce anticipeazã teoriile recente privitoare la “Noul Român”, a cãror însemnãtate se va întãri cu cât vremurile vor pãrea mai nedesluşite şi trebuinţa de certitudini se va arãta mai stãruitor.

Cartea de faţã este o culegere de “gânduri tainice”, în felul unor “poveţe de Pateric” şi adaugã la trãsãturile sapienţiale ale acestei opere o contribuţie de strat secret. Ea va fi înţeleasã astãzi dar şi mâine, când se va preţui din ce în ce mai mult. M-am gândit întâia oarã, cu o oarecare vreme în urmã, cã o carte de acest fel ar putea fi posibilã; era cred cã în miezul iernii trecute, dupã ce încheiasem, cu greu, lectura cãrţilor ce primisem de la Alexandru Nemoianu şi de la editorul sãu. Spun “cu greu” fiindcã acestea erau, şi sunt, cãrţi complicate ce se cuprind în mai multe straturi decât ceea ce ni se aratã la o prea repede examinare. Cel dintâi este întruchipat de imaginea de suprafaţã. Privite în aspectul lor exterior, şi “Întâmplãri şi vise” dar şi>>> continuarea aici >>>

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

DOUĂ MODELE DE „RECONQUISTA”: „PASTOR” ŞI „SĂMÂNŢĂ”

Evoluţia operei lui Alexandru Nemoianu de după „Semnele vremii” (2005) se produce organic deşi cu aparente reformulari ce nu sunt decât aspect superficial peste o înaintare de râu subteran cu izvor ce nu încetează. „Fragmente din vremea persecuţiilor” conţine, astfel, eseuri, „însemnări răzleţe” şi adnotări datând din anii 2005 şi 2006 şi doar câteva fiind reluări din volumele anterioare „Întâmplări şi Vise”, Tărâmuri”, „Treziri” şi „Acum”; însă acestea nu constituie decât elemente de fundal sau adaosuri pentru o înţelegere nuanţată a poziţiei intelectuale şi a opţiunilor. Direcţia de organizare a acestei cărţi dezvoltă în mod natural opera de gânditor creştin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou şi articulat asupra „modelului existenţial românesc”. Ea arată însă mai apăsat sensul acţiunii intelectuale şi metoda de gândire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea să se organizeze. Există în doctrina desfăşurată aici, ca şi în eseistica istoriografică anterioară, trei idei capitale ce împânzesc întreaga creaţie încă din momentul originar ori al „trezirii” la realitatea metafizică: „Imperiul ca esenţă a răului”, răsfrângerea acestuia „în marginea Împărăţiei” (sau, cum s-ar zice în termen „tiers-mondist”, „efectul de colonie”) şi, în sfârşit, „răspunsul naţional”, renaşterea sau „enigma prin Neamuri”. Acestea indică, în fond, o „tensiune universală” cu început vechi şi fenomenologie descrisă abia la o vreme, ce se traduce în formulări cu notorietate precum „corsi i ricorsi” lui Giambattista Vico ori cantemirescul „incrementa atque decrementa”, fiind în ultima analiză principiul catolic de „conquista” ce aduce aproape mecanic recucerirea, „eliberarea, deci „reconquista”. Ele nu încetează acum ci se dezvoltă căci oricât ar avea schemele invocate precedente, azi se manifestă cu un anumit grad de inedit iar „ondulaţiunea” exprimată de Vasile Conta (căci la noi există, la rândul ei, o tradiţie de gândire în „deal” şi „vai” istorice) nu mai apare tot atât de clară precum altadată. „Răul”, aşa cum îl denumeşte pretutindeni autorul, în terminologie creştină, se extinde în forme inedite şi cu procedări de aparenţă difuză deşi „modelul” rămâne fără nici o îndoială „repetitiv” şi inapt a se adapta. În această materie, noutăţile sunt aici puţine căci, în teorie, despre „Imperiul răului” există o bibliografie impresionantă iar autorul a scris până astăzi cu stăruinţă şi în mai toate cărţile, şi dacă ar trebui să fie înfăţişată tema în chip exhaustiv ar trebui reluate toate şi reproduse încă o dată. Obiectul nu este totuşi acesta şi atât cât este cuprins aici („specimene” doar, şi ilustraţii) este proporţional destul căci esenţa cărţii, sau accentul ei, constă în „ideologia reacţiunii” mai mult decât din înfăţişarea „vrăjmaşului” care trebuie numai „evidenţiată” printr-un inventar de „urme distinctive” printr-o demonstraţie sumară ce trebuie „văzută” ca o fotografie fulgerătoare de avertisment. Esenţialul aici îl constituie, aşadar, „răspunsul” şi mai ales „ceea ce nu piere” fiindcă, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la îndoială şi desemnează factorul ireductibil şi ordonator. Aceasta se înfăţişează printr-un>>> continuarea aici >>>

_____________________________________________________

Acest document de istorie literara recenta face parte din Programul RECONQUISTA ;el cuprinde documentare esentiale despre activitatea si opera unor scriitori , artisti si carturari importanti din Romania din preajma anului 2000 . Programul are drept obiectiv crearea unei viziuni alternative fata de “ imaginea oficiala ”( n cele mai multe cazuri afectata de erori,prejudecati si perspective ideologice “ monopoliste ” ) ,propunandu-si sa produca material istoriografic cu caracter de completare ,” supliment ” si “ punct de vedere “ diferit . In cadrul acestui program vor fi publicate documentare on-line despre personalitati prea putin sau deloc” mediatizate ”si despre “ prezente culturale ” ignorate voit sau supuse unui tratament constant ostil dar a caror opera si activitate merita cunoscute si apreciate .Programul RECONQUISTA este initiat si coordonat de Artur Silvestr .

Scrie un comentariu

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.