alexandru nemoianu

ACUM!

Existenţa noastră se cuprinde între trecut prezent şi viitor. Suntem neputincioşi să schimbăm trecutul (cel mult putem învăţa ceva din el) şi neştiutori privind viitorul. În fapt, ne aflăm prinşi într-un prezent, clipa imediată, „acum“, fără sfârşit.În atari împrejurări, singura acţiune care are importanţă pentru noi, pentru fiecare din noi şi pentru mântuirea noastră, stă în alegerea pe care o facem în clipa prezentă şi iute trecătoare a lui „acum“. Această condiţie este exactă pentru lumea „mare“ şi pentru „lumea“ fiecăruia dintre noi. Personal, aş putea exemplifica cele afirmate prin cazul Casei Boldea, casa strămoşilor mei materni din satul Borlovenii Vechi, Valea Almăjului, Banat. Acea casă, cu o istorie de peste două sute de ani, a asigurat existenţa familiei mele şi a făcut cu putinţă continuitatea ei demnă. Acolo, după două cataclisme istorice, căderea Imperiului şi coşmarul bolşevic, familia mea s-a putut aduna, reculege şi a putut redeveni semnificativă social. În momentul de faţă nici măcar nu sunt sigur dacă cei vii controlăm destinul casei ori destinul casei ne controlează pe noi. Dar ce este cu adevărat important este faptul că această dependenţă de destin mi-a confirmat că „acum“ este singura clipă în care putem face o opţiune cu urmări, între bine şi rău.

*

Întotdeauna lucrurile „mari“ şi „importante“ (şi încă mai vârtos soluţionarea lor) pot fi aflate în detaliile existenţei imediate şi în „universul“ (întotdeauna mic şi la îndemână) care ne înconjoară. Câteva exemple pot fi ilustrative.Foarte adesea ne frământăm pentru problemele „mari“ ale lumii şi politicii naţionale ori internaţionale şi suntem grăbiţi cu soluţii energice şi îndrăzneţe, dar suntem mai şovăielnici atunci când întrebări similare ne privesc personal: care este starea din familia noastră? suntem ori ba credincioşi, unul altuia? ne gospodărim cu bună cuviinţă? suntem capabili să rezolvăm, cu pace, diferenţele ce le vom fi având cu neamuri ori vecini? etc. În acelaşi timp, ne străduim să aflăm despre locuri depărtate şi cheltuim să vedem tărâmuri aşezate peste mări şi ţări, fără să băgăm de seamă că „universul“ este lângă noi, efectiv, cade pe fiecare dintre noi. Cu aceste gânduri în minte, am îndrăznit să spun că Ţara Almăjului, din Banat, este, în fond, „universul“. Ţara Almăjului este o vale intramontană aşezată în lungul râului Nergăn (ori Nera, cum au ales să-i spună învăţaţii de ocazie). A fost locuită din vremi imemoriale, fără exagerare, dintotdeauna. Vechimea aceasta este încă uşor de simţit celui care va avea răbdare să colinde hotarul, fie şi al unui singur sat din Almăj. Lesne va fi cu putinţă să se observe semnul eternităţii, care înseamnă modelul existenţial românesc alcătuit din înţelegerea vie a spiritualităţii ortodoxe, dreptmăritoare, pravoslavnice. În Almăj, vom afla efectiv totul. Bucurii şi dureri, dărnicie şi zgârcenie, credinţă şi înşelăciune, autentic şi impostură, frumuseţe şi urâciune, chiar şi aspecte aberante, ţinând de viaţa cea mai intimă. Totul. Dar, în ce priveşte relaţia dintre oameni, în Almăj există încă ceva ce în bună măsură în restul lumii a dispărut. Mai există relaţia personală, omenească dintre locuitori care, într-un fel ori altul, sunt neamuri. Există încă o înţelegere şi o trăire care transformă simplul act al existenţei în viaţa. Aceasta înseamnă priceperea faptului că nu sunt suficiente principii ca dreptatea, ordinea, folosul şi altele asemenea. Ele, aceste principii, excelente în sine, alcătuiesc doar elementele teoretice ce pot contribui la alcătuirea unei civilizaţii. în termeni practici, ele sunt „planul“ după care se zideşte o casă. Dar pentru a trece de la stare potenţială la fiinţă mai este nevoie de puţină blândeţe, înţelegere, dragoste, bunăvoire şi într-ajutorare. Acestea din urmă sunt uneltele şi căile prin care planul se face clădire şi clădirea se face cămin cald şi vatră primitoare. Trăind această înţelegere, în Almăj oamenii, când se văd, încă îşi dau bineţe unul altuia, îşi stau în ajutor, la bucurii şi necazuri, încă mai ştiu ce înseamnă şi ce trebuie să fie dulceaţa vieţii. În acelaşi timp, în Almăj putem afla toate formele vieţii, de la cele mai simple la cele misterioase şi toate frumuseţile lumii în care Dumnezeu i-a aşezat pe oameni. Cel care va sta seara ori noaptea la un „rând“, în una dintre numeroasele mori aşezate pe râurile de acolo, va şti ce înseamnă taina unui loc „bântuit“ de duhuri ori „muroni“, cel ce va sta o vreme la o colibă va şti ce înseamnă truda de a îmblânzi natura şi de a schimba sălbăticia în cosmos, cel care va înţelege viaţa unui sat almăjan va şti ce sunt şi ce au fost comunele şi oraşele libere. Asemenea, cel care va petrece o zi de vară în lungul luncii Nerei ori la „împreunarea apelor“ (Prigorului cu Merganul) va şti ce înseamnă şi farmecul şi spaima junglei, iar cel ce va urca, într-o după amiază fierbinte, pe Dâlma ori Coasta Pătaşului, va şti ce este deşertul şi singurătatea africană. Cel ce se va afunda în codrii Borloveniului şi apoi va urca pe culmea Semenicului va trece în lumea fără de pereche a curăţiei absolute. Nu înseamnă că în Almăj sunt cele mai frumoase locuri din lume, dar înseamnă că locurile de acolo sunt la fel de frumoase ca altele de aiurea! Almăjul este o lume dar, fiindcă suntem în vremelnicie şi trăim prin comparaţii, una mai bună, mai aproape de cea în care „ne-a vrut Dumnezeu“. Un loc pentru care merită să trăieşti şi să mori şi în a cărui ţărână este o cinste şi binecuvântare să te odihneşti.

*

Destinul, în ultimă instanţă, înseamnă împlinirea rostului pentru care am fost aduşi în existenţă, în fiinţă. El este eminamente personal, unic, irepetabil şi, ca urmare, se înfăţişează în forme nenumărate, infinite. Mai înseamnă că el (cutare destin individual) este întotdeauna nu important, ci cel mai important, decisiv. Vorbăria despre destine „majore“ şi „minore“ nu este decât flecăreală. Nimeni nu a fost adus în existenţă „la întâmplare“ ori „secundar“. Toţi şi fiecare venim cu o misiune de împlinit şi acea misiune are rost în împlinirea planului cosmic care, în fapt, s-a desăvârşit. Dincolo de aceste generalităţi, împlinirea destinului înseamnă opţiunea dintre bine şi râu. Cu cât această opţiune este mai categorică, mai răspicată cu atâta mai mare „răsunet“ (de fapt, urmare) va avea destinul personal. Că aşa este, cu exemplară modestie şi eleganţă, ne-o arată vieţile sfinţilor.

Acei oameni, care prin faptele lor s-au făcut vase alese ale Duhului Sfânt, sfinţii au căutat să facă tot ce era cu putinţă să fugă de slava lumii. Rezultatul, după veacuri, este că ei sunt cunoscuţi, închinaţi, „faimoşi“. Spre a da un singur exemplu. Sfântul Antonie cel Mare, care s-a nevoit vreme de peste o sută de ani în pustiul Tebaidei, este cunoscut de toată lumea creştină. Mă întreb câţi dintre cei ce au auzit de Sfântul Antonie cel Mare ar fi în stare să numească doi, doar doi, dintre împăraţii romani ce i-au fost contemporani. Deci, din punct de vedere al împlinirii rostului existenţial, al „destinului“, fala şi recunoaşterea contemporanilor, la fel ca şi standardele lor, nu au nici un fel de importanţă. Nici una! Încă mai complicate devin însă lucrurile atunci când luăm la socoteală şi faptul că destinele individuale nu există ca unităţi „singulare“, în stare „pură“. Ele toate se întrepătrund, stau în legătură unele cu altele, sunt în comuniune. Aici se arată parte din înţelepciunea divină. „Inegalitatea“ şi, încă mai exact, „deosebirile“, „diferenţierile“ (pe care doar cei ai acestei „lumi“ şi ai stăpânitorului ei o „deplâng”), este calea spre mântuire. Doar prin existenţa „inegalităţii“ se poate manifesta mila şi se pot arăta virtuţile individuale, care pot mântui. Aceasta mai înseamnă că soluţia cea mai simplă, mai la îndemână, de a nu fi complice la rău este de a fi mereu, în orice circumstanţă, de partea celor slabi şi năpăstuiţi, a celor care „pierd“.

În acelaşi timp, ca persoane, suntem determinaţi istoriceşte, în timp şi spaţiu. în această împrejurare ataşamentul, respectul şi responsabilitatea pentru „loc“ au, la rândul lor, importanţă şi urmare. Respectul pentru tradiţia locului şi datoria „sfinţirii“ lui înseamnă, în ultimă instanţă, înţelegerea faptului că suntem în comuniune cu cei care au fost înaintea noastră, cu cei care ne sunt contemporani şi cu cei ce vor veni după noi. Mai înseamnă şi faptul că suntem aşezaţi într-un anume „loc“ după un plan care nu este altul decât cel al mântuirii noastre, individuale şi colective. „Modelul“ mântuirii ne stă deschis în faţă întotdeauna. Acolo unde există tradiţie mântuitoare nu avem decât a o urma. Asemenea, în locurile „noi“, fără tradiţie ori cu una rea, se cuvine ca încet, cu răbdare, cu blândeţe, dar fără tăgadă să promovăm valorile mântuitoare şi să creăm tradiţie nouă şi de folos. Vieţile îmbunătăţite sunt exemplele şi modelele care trebuie să ne însufleţească şi, cu modestie, ar trebui să căutăm să le urmăm şi să le aşezăm, ca realitate vie, în locul ce ne-a fost dat şi, astfel, să îl sfinţim, să îl aducem în starea în care, la început, a şi fost.

Existenţa noastră este determinată de trecut, prezent şi viitor. Dar mereu trebuie să ne fie limpede că trecutul nu îl putem schimba (cel mult putem învăţa din el) iar viitorul este întotdeauna părere dacă nu părere de sine. Clipa decisivă, şi căreia, şi pentru care suntem răspunzători, este cea prezentă, acum. În această înţelegere, aş vrea să mărturisesc câteva lucruri.

În drumurile pe care existenţa m-a purtat, am putut să văd că toţi, şi fiecare, nu suntem suma „realizărilor“ noastre ci reflectarea comportamentului nostru de caracter consecvent. În curgere logică, aceasta mai înseamnă şi răspunderea ce o avem faţă de cei care ne-au premers, cei fără număr plecaţi din Valea Plângerii mai înaintea noastră.

Nu am nici un fel de îndoială că respectul pentru truda lor şi pentru înţelegerea vieţii pe care ne-au transmis-o ne poate îndreptăţi sau condamna. Mai mult decât atâta, am putut să văd cum, în cea mai crudă, competitivă şi nemiloasă societate pe care istoria lumii a cunoscut-o, aceia dintre Români care au fost în stare să îşi păstreze identitatea au fost cei care, conştient ori inconştient, s-au aninat de modelul existenţial al străbunilor lor. Iar oportuniştii, „victorioşii“, aceia care s-au ploconit stăpânilor vremelnici au trecut într-o ruşinoasă uitare mai repede decât ne putem imagina. În urma lor nu a rămas nici măcar pulbere.

Acum este ceasul în care veriga noastră se poate lega de lanţul vieţii şi tot acuma putem să spargem şi irosi mica noastră contribuţie la aceasta verigă. Viaţa, în toată superba ei diversitate, a biruit şi alegerea uitării şi morţii poate fi doar a noastră; fără rost şi fără noimă.

Să nu fie aşa!

____________________________________________________________

Un “trup”

Ispita unanimităţii